Mitocanul de la volan (II)

Lăsând în plata Domnului pe acești mitocani, să le spunem așa, paradigmatici, nu este greu să constatăm că ipostaze mitocănești surprindem și la cetățeni altfel onorabili, care ne pot fi vecini, prieteni sau rude. Cea mai banală mitocănie „benignă” este să parchezi la întâmplare, pe trotoare, pe spații verzi, în zone de rezidență, printre blocuri sau pe locurile de parcare închiriate de la primărie de riverani și marcate, vizibil, ca atare. Când se întâmplă să atragi atenția unui asemenea „partener de trafic” surprins în culpă, de cele mai multe ori te alegi cu insulte și înjurături, ca și cum tot tu, nefericitul „proprietar” al locului închiriat, ai fi vinovat că nu are el unde să parcheze. Asta în ciuda faptului că la capătul aleii tronează, la loc vizibil, semnul de circulație semnificând „interzis accesul, cu excepția riveranilor”. Acest punct este foarte sensibil, căci este singurul loc prin care „riveranii” pot pătrunde în Bulevardul Carol. O mașină parcată sau staționată acolo, la capătul aleii, îți obturează pur și simplu vederea, sporind enorm riscul de a intra în fluxul circulației potrivit (auto)justificării „fie ce o fi”. Deunăzi, în locul respectiv, în proxima apropiere a expoziției de tunuri din fața Casei Armatei, staționa, chiar sub tăblița care marca interdicția de acces, un BMW, cu proprietara la volan. Când i‑am arătat indicatorul rutier, atrăgându‑i respectuos atenția că este interzis accesul, „doamna” îmi răspunde cu o aroganță greu de calificat: „Şi eu unde ați vrea să parchez dacă în orașul acesta împuțit nu sunt locuri de parcare?” „Doamnă, încerc eu să‑mi aplic până la capăt pedagogia socială, dar oare legile se mai respectă în țara asta?” „Legile astea să le respecte cei care le‑au făcut!” Acest raționament absolut „logic” și „democratic” m‑a lăsat fără replică.

Acum un an-doi, pe locul meu de parcare, situat în preajma Colegiului Medicilor din Iași (și pentru care contribui la bugetul municipal cu suma de 400 de lei, chirie, în fiecare an), se lăfăia un Mercedes de toată frumusețea. Tot învârtindu‑mă nervos în jurul luxoasei limuzine, iată că apare și proprietarul, un domn relativ tânăr și „distins” care, la interpelarea mea relativ politicoasă și pedagogică (încălcarea legii, respectul față de proprietate, să nu faci altuia ce nu ai vrea să ți se facă ție etc., etc), în loc să îngaime și el niște scuze, măcar formale, îmi răspunde, literal: „Băi nene, știi mata cine sunt eu?” „Nu!”, îi răspund smerit. „Eu sunt secretarul de stat cutărică din Ministerul Sănătății și sunt aici în interes de serviciu!” În acel moment, mitocanul atavic din mine nu s‑a putut stăpâni: „Nu mai spune! În acest caz, stimate domnule secretar de stat, vă rog respectus să îmi permiteți să vă bag în p… mămicii dumneavoastră!” Am avut repetate momente de remușcare pentru această lipsă a stăpânirii de sine, de aceea mărturisirea publică de față trebuie primită, cititorule îngăduitor, ca un gest de expiație.

Mitocănia la volan este, se pare, un „apanaj” al masculinității. După mine, bazându‑mă pe observațiile proprii, aș spune că înmulțirea numărului de șoferițe pe drumurile publice este o garanție în plus de prudență și de civilitate. Doamnelor și domnișoarelor de la volan le sare mult mai rar țandăra, sunt mai dispuse la gesturi de curtoazie precum acordarea de prioritate în caz de neclaritate, renunțarea la un pahar de bere în favoarea partenerilor, cu alte cuvinte, sunt mai dispuse să lase de la ele, în loc să se „cocoșească” în mod inutil și primejdios.

Totuși, pentru că nimic din ce este omenesc nu este perfect, sunt și excepții. Dau două astfel de exemple, tot din experiența proprie. Primo: După ce trei zile și nopți la rând am găsit locul „meu” de parcare ocupat de un Volvo cu număr de Bacău, pe la miezul nopții celei de-a treia zile, întorcându‑mă acasă, nu am mai găsit absolut nici un locșor unde să parchez, așa că am sunat la numărul de mobil pe care ocupantul clandestin binevoise să îl lase pe parbriz! Îmi răspunde un glas cristalin și educat de femeie tânără care, revoltată că o deranjez la ora aceea, mă informează că este doctoriță stagiară la IRO (aprox. 300 de metri de locul de parcare disputat!) și că nu înțelege de ce o deranjez la ora aceea târzie, după ce trei zile nu am emis nici o pretenție! Cu alte cuvinte, tot păgubașului să îi fie rușine! Domnișoara doctor, pe care, din respect pentru „sexul slab” (??!!) am urmărit‑o din depărtare, a venit peste un sfert de oră, mi‑a eliberat locul, dar a parcat la doi pași mai încolo, pe alt loc închiriat, liber la acea oră! În traducere liberă: Lupul își schimbă părul, dar năravul ba!

Al doilea caz s‑a petrecut pe Păcurari, în curba din punctul numit ANRS unde, venind către centrul orașului, dacă vrei să virezi la stânga spre Liceul Negruzzi, trebuie să dai prioritate tuturor celor care vin din fața ta, dinspre oraș. Se întâmplă uneori să se adune la rând câteva mașini așteptând momentul potrivit spre a vira spre stânga. Iată însă că, la un moment dat, o tânără șoferiță roșcată și înțepată – care ar fi oare corespundentul feminin al apelativului din titlu? – vine din urmă depășind prin stânga, adică pe contrasens, cele trei-patru mașini în așteptare, asumându‑și astfel un risc enorm, și pentru ea, și pentru ceilalți.

În fine, un alt specimen din insectarul mitocănesc al posesorilor de automobil ar fi un vecin care și‑a parcat de mai bine de un an, la intrarea în blocul unde locuiesc, în disprețul oricărei decențe, o rablă ruginită, cu cauciucurile desumflate, ocupând astfel permanent un loc de parcare prețios pentru toți ceilalți coproprietari indivizi ai spațiului din jurul blocului. Toate aluziile noastre, cererea explicită a administrației blocului, chiar și un fel de ultimatum pe care am îndrăznit să i‑l adresez în mod explicit individului, s‑au soldat doar cu promisiuni neonorate de peste un an de zile.

Dilema în care mă aflu în fața tupeului cu care mitocanii sunt dotați de la natură este a miilor de compatrioți: să fiu un cetățean responsabil și să sun la poliție reclamând neregulile pe care le constat, sau să iau în brațe „patriotica” auto-justificare: „nu mă bag, de ce tocmai eu, de ce să îmi aprind paie în cap, de ce să mă pun rău cu vecinii etc.”?

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi