Mr. Robot

Am două comentarii referitoare la subiectul propus de ZDI în noul final de an. Primul ar fi, tehnic vorbind, plat, simplu, indolent, redus la un da entuziast (cu gura larg deschisă în zâmbetul nătâng de aprobare): sigur că reţelele sociale (şi Internetul în general) trebuie reglementate! Supuse celor mai aspre legi de political correctness, dacă se poate! Să devină un câmp plin de floricele, pe care zburdă, fericiţi, mieii neprihănirii (acei „îngeraşii” cu creierele spălate, eliberate, carevasăzică, de „pângărirea” prin conservatorism, autarhie, colonialism, misoginie, rasism, discriminare ori alte racile ale trecutului involuat)! Şi totuşi, să admitem, practic vorbind, orice internaut de minim bun-simţ ar privi cu scepticism un asemenea răspuns la dilema tematică. Păi, ar întreba dumnealui justificat, nu sunt ele, reţelele, deja reglementate? Nu-l avem oare pe „Mr. Robot” pretutindeni? Care taie şi spânzură (adică cenzurează şi suspendă) tot ce iese din orizontul lui limitat, procustian, de înţelegere a noţiunii de „lezare a sentimentelor” (maştera simpaticei corectitudini politice de astăzi)! Ce „reglementări” să-i mai introduci în memorie unui astfel de – parol, monşer! – comisar al serviciului de control al informaţiei din vremea lui Nea Iosefică Vissarionovicel Stălinaş? Grea misiune! Ca să nu spun „imposibilă”, că mai vine – Doamne fereşte! – scientologul hollywoodian (aşadar politically correct!) Tom Cruise şi o „rezolvă”…

Apoi (nota bene, doamnelor şi domnilor, aici se strecoară, curajos, cel de-al doilea comentariu al sussemnatului!), judecând lucrurile la rece, dacă se va pune vreodată, serios, problema reglementării, nu doar a reţelelor sociale, ci a Internetului în ansamblul său, întrebarea care se va naşte imediat din spuma mării este de către cine? Mai precis, de către ce sistem (negreşit instituţionalizat, dar în spatele căruia se vor afla nişte personaje – cine anume?)? Care vor fi „oştenii” de netrecut ai universului tehnologic şi, mai ales, „legiuitorii” lui din fundal? Nu mă lansez deloc în retorici gratuite şi veţi vedea mai jos de ce! Un serial slăbuţ, de unde am preluat titlul textului de faţă (Mr. Robot) şi din care am avut puterea să urmăresc două episoade, fără posibilitatea psiho-intelectuală însă de a reveni la celelalte, în ciuda proastei lui construcţii, porneşte de la o premisă interesantă (chiar dacă o dezvoltă ulterior greoi). Aceea că, în spaţiul virtual, se duce un război teribil între forţe oculte, obsedate de supremaţia informatică mondială. Aş vrea să-l numesc „războiul nevăzut”, dar nu ar fi adecvat. Confruntarea respectivă, deşi derulată de-a lungul cablurilor coaxiale, prin router-ele atotcuprinzătoarei wireless network sau prin întortocheatele noduri de Internet, are, în fapt, un suport foarte concret, efectele fiindu-i cât se poate de vizibile în lumea palpabilă.

Ei bine, acum apare şmecheria (pe care realizatorii serialului ar fi putut să o articuleze puţin mai vioi decât au făcut-o în realitate). Acolo, în film, totul pare cumva reglementat, în sensul că instituţiile statului şi companiile luptă pe viaţă şi pe moarte, cu legea într-o mână şi laptop-ul în alta, împotriva „haiducilor” hackers. Doar că, la un moment dat, nu mai ştii care dintre ei se situează de partea binelui şi care nu. Ba chiar habar n-ai dacă mai există ori nu vreun „bine” pe undeva. Mă rog, conspiraţionită acută, netratabilă, dar întrebarea turmentată rămâne: „Şi eu cu cine votez?”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi