New York şi Alabama. Un circuit epic

Integrala prozei scurte a lui Truman Capote (apărută la Polirom cu câţiva ani în urmă) se bazează pe două etape din viaţa scriitorului, dedicate redactării de povestiri. Prima – între 1944 şi 1949 – este faza „new-yorkeză” aşa-zicând (care a dat, de altfel, şi faimoasa nuvelă Breakfast at Tiffany’s/ Mic dejun la Tiffany, din 1958, cu acţiunea plasată în Manhattan-ul lui 1943). Intervalul respectiv s-a materializat într-o antologie intitulată A Tree of Night and Other Stories/ Arborele nopţii şi alte povestiri şi publicată în 1949. Eroii acestor texte trăiesc drama unei singurătăţi paradoxale – cea din mijlocul nebuniei urbane (sugerate, frecvent, de butaforia lui Big Apple). A doua – derulată între 1956 şi 1967 – reprezintă o etapă mnemotehnică din existenţa creatoare a lui Capote. Autorul reconstruieşte acum, cu precădere în două proze importante, A Christmas Memory/ O amintire de Crăciun (1956) şi The Thanksgiving Visitor/ Oaspetele de Ziua Recunoştinţei (1967), scene din copilăria petrecută în Alabama. Insistă mai ales pe relaţia cu verişoara sa mult mai vârstnică („cea mai bună prietenă”), Nanny Rumbley Faulk, numită de autor Sook. Traducerea de faţă combină momentele, încercând să ofere o imagine de ansamblu a ficţiunii de mici dimensiuni din activitatea lui Truman Capote. Să observăm, un proiect editorial inspirat ce reconfigurează profilul de prozator al lui Capote (perceput, de regulă, ca unul al construcţiei romaneşti dedicate evenimentului concret, în ciuda excepţionalităţii sale, şi realităţii imediate, chiar dacă traversate de stranietate).

Prozele din anii patruzeci – precum Miriam/ Miriam (1945), My Side of the Matter/ Punctul meu de vedere (1945), Jug of Silver/ Clondirul cu arginţi (1945), A Tree of Night/ Arborele nopţii (1945) sau The Headless Hawk/ Şoimul fără cap (1946) – se focalizează pe disfuncţiile emoţionale ale eroilor, pe anxietate şi inadaptare, pe izolarea experimentată chiar în interiorul agitaţiilor colective. Angoasele protagoniştilor degenerează uneori în patologie psihică, cadrul epic luând, ca atare, nuanţe de ficţiune gotică. Un exemplu clasic rămâne povestirea Miriam, unde o văduvă de 61 de ani – doamna Miller – îşi petrece timpul în recluziune. Nu are prieteni şi nu ţine legătura cu rudele sale încă în viaţă. Existenţa sa se desfăşoară între cinematograf, cumpărături şi apartamentul pe care îl are într-o zonă şic a metropolei. În viaţa personajului apare brusc o tânără bizară – Miriam – care începe să o hărţuiască şi apoi să o terorizeze. Deşi doamna Miller refuză să o mai primească, Miriam se strecoară abuziv în apartament, refuzând să mai plece. Disperată, protagonista apelează la nişte vecini, dar ei nu reuşesc să o vadă pe Miriam. Rămasă singură, doamna Miller e abordată din nou, sardonic, de malefica fiinţă – evident, creaţia unei minţi tulburate, alunecate pe făgaşul paranoiei. Miriam a fost iniţial tipărită de revista Mademoiselle (în 1945) şi a primit, în 1946, premiul O. Henry pentru „cel mai bun debut în proza scurtă”.

Povestirile din anii cincizeci se întorc în timp, în copilăria scriitorului din Alabama (dublat, în texte, de personajul Buddy), mai precis, la vremea sărbătorilor importante (Ziua Recunoştinţei şi Crăciunul). O amintire de Crăciun şi Oaspetele de Ziua Recunoştinţei sunt dominate de imaginea lui Sook – un substitut matern pentru Capote (ştiut fiind faptul că el a trăit mulţi ani separat de mama lui). Femeia în cauză, deşi fără şcoală, îl educă pe copil în spiritul civilităţii (de pildă, mediază înţelept conflictul acestuia cu vecinul Odd Henderson, învăţ-ndu-l regulile subtile ale comunicării). Din nefericire, Truman Capote a fost, în realitate, despărţit şi de verişoara Sook care, spre sf-rşitul vieţii, a dezvoltat o formă de demenţă senilă, nemairecunosc-ndu-l pe prozator… Şi prin povestirile lui, Capote a avut, în mod evident, o influenţă hotărâtoare asupra a ceea ce s-a numit proza minimalistă americană din ultima jumătate a secolului XX. Acest tip de epic se concentrează pe frânturi din existenţa imediată, pe care le explorează nesofisticat şi totuşi artistic. Viziunea naratorului minimalist e pragmatică, evitând, din start, construcţiile monumentale ale romanului tradiţional, căutarea adevărurilor majore ale lumii sau elucidarea codurilor absconse şi derutante din istorie. Într-un stil concis, învecinat cu cel jurnalistic, el investighează zona aparent banală a vieţii, căreia însă îi conferă, ultimativ, o aură de mister şi farmec simbolic. Personajele nu arată adâncime psihologică, dar, cumva curios, nu intră nici în catogoria tipologiilor din commedia dell’arte. Ele sunt surprinse, fugitiv, pe intervalul unui segment (semnificant) de viaţă.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi