Noaptea întreagă petrecută în alţi ani la coadă la Sfântă a devenit 30 de minute

­Numărul pelerinilor veniţi să se închine la racla cu moaştele Cuvioasei Parascheva a scăzut considerabil în acest an, iar coada care se întindea în alţi ani pe kilometri întregi s-a redus la doar câteva sute de metri acum. În ultimii cel puţin zece ani, „Ziarul de Iaşi“ a avut un reporter care a stat o noapte la coadă alături de pelerini, pentru a afla, stând cot la cot cu ei în orele de aşteptare, care le sunt poveştile, dorinţele şi motivele pentru care au venit să se închine Sfintei, sau pur şi simplu pentru a simţi suflul mulţimii de credincioşi. Ba chiar într-un an ne-am înscris pe lista voluntarilor de la raclă, iar vreme de câteva ceasuri i-am urmărit pe cei care, după ore întregi de aşteptat, uneori care treceau de zece ceasuri, îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru puterea pe care au primit-o şi îi cereau ajutor şi sprijin pentru grijile de acasă. Anul acesta, totul a fost însă parcă prea uşor, iar în seara de 12 spre 13 noiembrie aşteptarea la rând nici nu a depăşit 30 de minute. Aproape că îţi venea să te aşezi din nou la coadă.

În jurul orei 21, lângă Catedrală lipsea parcă vânzoleala de altădată. Până şi numărul celor care cereau îmbunare şi pomană de la pelerini sau care încercau să vândă flori şi busuioc nu era foarte mare. Te puteai întâlni însă, din când în când, cu mici grupuleţe de patru sau cinci persoane care se îndreptau spre capătul cozii de pelerini de la Mitropolie. O coadă care însă nici măcar nu a ieşit din curtea Facultăţii de Teologie, acolo unde se puteau vedea doar rânduri şerpuitoare de garduri metalice, iar într-un colţ doar câteva zeci de pelerini.

La ora 21 şi două minute ne-am alăturat cozii, parcurgând parcă mai mult drum printre gardurile metalice faţă de cât mai aveam de parcurs până la raclă. În spatele nostru, însă, în următoarele cinci sau zece minute, coada parcă s-a dublat. Chiar şi aşa, drumul până la raclă nu a durat mai mult de o oră.

În curtea Facultăţii de Teologie Ortodoxă, vecină cu cea a Catedralei Mitropolitane, e linişte. Răsună doar cântările Vecerniei din cele câteva difuzoare, iar pe două ecrane mari se pot vedea live şi corul Mitropoliei sau preoţii care slujesc. Credincioşii, prea puţini la număr, aşteaptă în tăcere, distanţaţi şi cu măştile de protecţie pe faţă, şi aproape că nu se aude niciun murmur. Lipsesc parcă râsetele din alţi ani care se puteau auzi în orele de aşteptare sau discuţiile care se năşteau între oameni care nu s-au văzut niciodată, fiind veniţi la Iaşi din cine ştie ce colţ de ţară.

După aproape cinci minute în care stau pe loc, rândul înaintează în sfârşit. Voluntarii îi sfătuiesc pe oameni să nu se îmbulzească, şi pe ultima sută de metri înaintează doar 15-20 de persoane. Restul mai aşteaptă, în grupuleţe distanţate, în funcţie de pesoanele împreună cu care au venit la Sfântă. Aud vag discuţiile din faţă şi din spate, înfundate de măşti şi de distanţa de unul sau mai mulţi metri. În faţa mea sunt două surori care au venit cu mama şi bunicul la Sfântă. În spate sunt trei studenţi, care vorbesc de cursuri, de burse şi de condiţiile din cămin. Discuţii care sunt însă întrerupte de următoarea înaintare spre raclă.

Pe porţiunea de rând dintre zidul curţii Mitropoliei şi cele câteva corturi albe cu tarabe pline cu icoane, lumânări şi metanii atmosfera parcă e mai animată. Cu toate acestea, la fiecare ban încasat pe diferite obiecte, călugării, fraţii de mănăstire sau tinerii care vând au grijă să se dezinfecteze, chiar dacă masca o mai trag din când în când de pe nas. Până să apuc să îmi dau seama, ajung lângă racla cu moaşte. Oamenii încetinesc doar cât să mai facă o poză cu telefonul, iar apoi fac şi cei câţiva paşi până la Sfântă. Pare ireal că aşteptarea a durat atât de puţin şi parcă, având experienţa anilor trecuţi, drumul parcurs e prea uşor. Un gând pe care îl au cu siguranţă şi cei care s-au aşezat la coadă în urma mea, cărând după ei un scăunel, util doar pentru orele de aşteptare din anii anteriori.