Nume de scenă

La mijlocul secolului al XVIII-lea, savantul Carl von Linné (1707-1778), considerat astăzi fondatorul nomenclaturii moderne în ştiinţele naturale, publica o sinteză revoluţionară asupra lumii plantelor: Philosophia Botanica (Ştiinţa botanicii, 1751). Gândită ca oglindă a curgerii timpului, lucrarea era organizată în 12 capitole, simbolizând, probabil, lunile anului, şi cuprindea 365 de observaţii şi recomandări ştiinţifice (aforisme), însumând cât totalul zilelor dintr-un an. În cel de-al şaptelea capitol, închinat botezării plantelor cu denumiri ştiinţifice, strălucitul învăţat suedez nota că, în ştiinţă, nu se poate vorbi despre realităţi lipsite de nume (cf. aforismul 210): Nomina si nescit perit et cognitio rerum. Prin urmare, lucrul ştiinţific presupune, între altele, desemnarea faptelor studiate prin denumiri corect alcătuite, precise ca referinţă, elegante stilistic, potrivite cu natura obiectului cercetat. În viziunea lui Linné, denumirile savante sunt unităţi de măsură ale frumuseţilor naturii, iar cine ştie să citească printre rânduri constată că harul unui botez ştiinţific nu se află la îndemâna oricui: Idiotae imposuere nomina absurda (aforismul 211).

Tot printre rânduri strecurăm şi comentariul că, în câteva fraze, Linné reuşea performanţa de a zidi un pod încă nedărâmat între ştiinţă şi religie. Urmându-l pe Aristotel, învăţatul punea în lumină nouă cuvintele sfinte ale Scripturii: "Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam" (Facerea 2, 19).

Asemenea lui Adam, Carl von Linné a botezat aproape opt mii de specii de plante şi peste patru mii de specii de animale, iar modelul propus de acesta trăieşte în inima codurilor internaţionale de nomenclatură biologică. Aparent, s-ar zice că, în decurs de aproape trei secole, omenirea va fi aflat ce presupune dreapta potrivire a numelor cu lucrurile. Totuşi, nu suntem toţi oameni de ştiinţă şi nici nu are haz să adoptăm în masă formula de botez impusă de Linné.

Deunăzi, căzut pradă ispitei de a căuta pe Youtube un documentar despre Linné (261K vizualizări), m-a împins Necuratul să aflu şi care sunt cele mai vizionate clipuri româneşti ale momentului. Vă mărturisesc că nu am mai apucat să iau aminte la conţinutul creaţiilor muzicale savurate zilnic de milioane de compatrioţi. Chiar de la primele intrări din lista de tendinţe m-a lovit în moalele capului onomastica artiştilor şi despre acest subiect trivial aş vrea să înşir câteva vorbe, cu îngăduinţa distinşilor mei cititori. [N.b.: Citindu-l pe Linné, am observat că, în scrierile acestui mare învăţat, piedestalul rezervat cititorului e întotdeauna mai înalt decât statura autorului.]

Spre a mă face cât mai bine înţeles, voi urma stilul lapidar şi concentrat adoptat de părintele ştiinţelor naturale, formulând în enunţuri simple ceea ce am de comunicat, în speranţa că, cine ştie?, peste vreo trei secole, se va găsi cine să mai priceapă cum şi de ce bat eu şaua. Prin urmare, cine aspiră, în viitor, la faimă online este rugat să ţină seamă de câteva observaţii privind dreapta alcătuire a celor mai populare nume de scenă:

1. Spre deosebire de numele de persoană purtate zilnic ca nişte haine de casă, numele de scenă sunt ca hainele de gală. Deşi se zice că nu haina îl face pe om, ţinuta onomastică prezentată marelui public poate aduce faimă şi bogăţie dincolo de orice închipuire.

2. Numele de familie se moşteneşte, numele de botez se dobândeşte, numele de scenă se alege. Deosebit de eficientă e alegerea unei creaţii onomastice de maximum trei silabe: Bono, Sting, Cher, Madonna, Pink, Cia ş.a.

3. Numele româneşti de scenă sunt de trei feluri: masculine, feminine şi trendy.

4. Numele de scenă masculine sunt, prin tradiţie, fie creaţii hipocoristice (Cipri, Dani, Nelu etc.), fie creaţii diminutivale (Călinuţ, Livişor, Mihăiţă, Sorinel), fie creaţii mixte (Adiţă, Culiţă, Găbiţă, Ionuţ etc.). Acestea sunt de obicei însoţite de o indicaţie geografică nobilă, conform tiparului onomastic CUTĂRICĂ + de la Bărbuleşti/ Caracal/ Caransebeş/ Craiova (un epicentru al viralelor din tendinţele Youtube). Alteori, numele de scenă masculine tradiţionale sunt urmate de supranume menite să arate puterea, priceperea ori prestigiul: Puştiu, Piticu, Albanezu, Chinezu. Ocazional, li se adaugă epitete superlative: Forţă, Minune, Talent, menite să elogieze creativitatea artistică.

5. Numele feminine de succes sunt Carmen şi Nicoleta, niciodată amândouă.

6. Numele de scenă trendy sunt, în cea mai mare parte, latino: Fernando, Giani, Lino, Valentino, sau macho: Abi, Niki, Toni, Edy, Selly.

7. O poreclă bine ţintită e cel mai fabulos nume de scenă: Vulpiţa & Axinte (8,9 milioane vizualizări): "Hai la Bucureşti, Vulpiţă,/ să te-mbrac ultima fiţă/ că tu eşti fată şucară/ e păcat să stai la ţară…".

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi