O întâlnire cu Părintele Simeon Zaharia

A fost ultimul dintr-un şir lung de duhovnici ai unei „generaţii de aur”, care cuprinde nume precum Cleopa Ilie, Petroniu Tănase, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc sau Paisie Olaru. A fost, însă, cel mai puţin cunoscut dintre toţi. Practic, publicul larg abia la moartea sa a aflat ce comoară duhovnicească adăpostea Mănăstirea Sihăstria. A fost călugărit cu numele de Serapion, dar numele i-a fost schimbat în Simeon odată cu tunderea în schima mare în Muntele Athos, acolo unde s-a nevoit o bună parte a vieţii sale.

Am avut marea binecuvântare de a-l întâlni pe Părintele Simeon în tinereţe, într-un moment de cumpănă al vieţii mele. Se întâmpla în miezul lunii decembrie a anului 1996. Eram student la Filosofie, în ultimul an. De mai mulţi ani traversam o perioadă foarte frământată şi tulbure, cu multe căutări şi sminteli, deşi cu multe împliniri în anumite domenii. În vara acelui an primisem, după o noapte care a cutremurat până-n adânc sufletul meu, încredinţarea că trebuie să redevin mădular viu al Bisericii şi chiar să mă îndrept către Teologie. Nu mi-am pierdut niciodată credinţa, nu am încetat niciodată, de exemplu, să ţin posturile. Dar viaţa mea era într-o devălmăşie care impunea o decizie tranşantă, o schimbare radicală.

Mă aflam la Mănăstirea Sihăstria de câteva zile. Era în preajma prăznuirii Sfântului Ierarh Spiridon. Hotărât să fac o spovedanie generală după mai mulţi ani de dureroase „acumulări”, bat la uşa Părintelui Ioanichie Bălan. Ştiam de la bunica mea din Stăniţa că suntem rude. Părintele Ioanichie a stat de vorbă cu mine pe îndelete, mai ales după ce a aflat că sunt directorul unei reviste studenţeşti, dar când a venit vorba despre spovedit a fost categoric: „Eu nu am timp să spovedesc, eu trebuie să scriu cărţi. Poporul acesta are nevoie de cărţi duhovniceşti. Mergi la vecinul de alături, la Părintele Serapion”.

Ceea ce am şi făcut. Părintele m-a primit cu multă blândeţe, cu un firesc, ca şi cum nu veneam prima dată la dânsul. După ce mi-am vărsat sub patrafir inima mea cu toate cele adunate, mi-a dat dezlegare şi canon. Apoi, i-am văzut chipul îndurerat. Suferea pentru mine cum n-am mai văzut pe nimeni până atunci să o facă. Mă asumase întru totul.

Am plecat pe de o parte uşurat, ca şi cum aş zbura. Pe de altă parte, eram trist pentru că Părintele fusese nevoit să asculte lucruri care l-au îndurerat. L-am reîntâlnit, însă, a doua zi. De data aceasta, chipul îi era vesel şi luminos. Vorbea cu mine de parcă eram vreun ucenic care-l odihnea prin viaţa sa curată.

De atunci, nu am mai fost la el. La scurt timp după acest moment, mi-am găsit un duhovnic în Iaşi. Despre Părintele Serapion am aflat, după 2000, că-l chema Simeon, ieroschimonahul. Nu m-am mirat deloc când am văzut, peste ani, că Părintele Mitropolit Teofan are mare evlavie la acest călugăr smerit, pomenind în cuvântul de la înmormântarea sa despre „viaţa lungă, frumoasăşi sfântă a Părintelui Simeon”.

Între puţinele sale cuvinte consemnate, este şi această formulă pe care o folosea adesea, cu seriozitatea-i care-l caracteriza, Părintele Simeon: „cu Dumnezeu nu glumi şi cu diavolul nu te juca”. Cred că nu există un avertisment mai potrivit pentru omul contemporan, care tratează cu multă uşurătate subiecte de viaţă şi de moarte.

Chiar dacă m-am spovedit o singură dată la sfinţia sa, am convingerea că, într-un fel sau altul, şi pe mine mă va fi purtat Părintele Simeon în rugăciunile sale. Ca duhovnic, am învăţat şi eu că pe tot omul pe care-l primeşti la spovedanie, chiar dacă nu rămâne fiu duhovnicesc, într-un colţişor de inimă tot îl vei păstra, ca pe un scump odor.

Închei cu un ultim lucru pe care ar trebui să-l învăţăm din felul în care Părintele Simeon şi-a trăit viaţa. Să îndrăznim să credem că mai există şi azi duhovnici iscusiţi, smeriţi şi plini de dragoste, chiar dacă nu sunt activi pe conturile reţelelor de socializare sau nu apar cu predici şi conferinţe pe internet. Să-i căutăm mai ales pe aceştia, pe cei care-şi ascund virtuţile şi-şi tăinuiesc nevoinţa. În felul acesta, mai ieşim puţin din duhul unei lumi pentru care nu există decât ceea ce este mediatizat. Vom redescoperi, astfel, în toată profunzimea ei, calea bimilenară a Bisericii, calea mereu actuală a Părinţilor noştri celor din vechime sau de mai ieri.