O mască pierdută

Răsfoisem Gramolnicul din bibliotecă, îl consultasem pe moș Costachi, cititorul în nori, în Lună și stele, trăsesem cu urechea la prognozele făcute, cu ocazia Ignatului, de interpreții ce analizaseră scrupulos beșica porcului. Vorbisem inclusiv cu moș Toma, șeful direcției de logistică a bisericii din Onești, care-mi promisese, sub cuvânt de onoare, dar și sub influența unui pahar cu fragă, că îl abordează pe părintele Epifanie. Însă, de ceva vreme, preotul nu-mi inspira cine știe ce încredere. Cu timpul, devenise cam șui; bătrân și oarecum resemnat, părea că trăiește detașat, într-o altă lume, că orice lucru de pe pământ îl surprinde mai mereu, că, pentru el, istoria o ia de la capăt în fiecare clipă. Adormisem aproape fără de nădejde, spunându-mi în gând că, dacă există cu adevărat, Dumnezeul copiilor ar trebui să pogoare peste sat, în penultima noapte a anului, mântuindu-l și readucându-i speranța. După Sfântul Ştefan, zăpada Crăciunului se topise, iar glodul de-o palmă transformase hudițele într-un terci tuciuriu, într-un iad cleios și rece, dând peste cap toate socotelile urătorilor, făcute cu migală benedictină încă de la ultima Bobotează, în special, după noaptea Sfântului Andrei. Însă, pe la cinci și jumătate, pe când întunericul continua să se reverse peste case, livezi, vii și imaș, maică-mea intră val-vârtej în bucătărie, venind zgribulită și acoperită de un strat subțire de zăpadă de la mătușa Florica, unde tocmai dăduse pâinea, cozonacii și colacii în cuptorul încins. Dumnezeul copiilor, a cărui existență fusese pusă serios la îndoială în ultimele zile, coborâse în Plugari, iar dovada supremă o constituia hudița înghețată și acoperită cu omătul de-o șchioapă. Peste noapte, ninsese cu fulgii de zăpadă ai mântuirii, care salvaseră, în ultimul moment, planurile de peste an ale copiilor satului și ultima zi a copilăriei mele. De emoție, n-am mai închis un ochi până la mijirea zorilor. Mi-am lustruit ghetele, mi-am verificat clopoțelul cumpărat de la iarmarocul din Bălcescu de bunicul Petrea, am repetat în gând cele câteva versuri ale unui plugușor știut oricum pe dinafară din anii anteriori, dar care acum mi se părea mai lung și mai complicat decât Luceafărul lui Eminescu. Până la ora unsprezece, atunci când „căprile” se adunau pe imașul din centrul satului, mi s-a părut că a trecut mai bine de-o veșnicie.

Dansul „căprilor”, din ajunul Anului Nou, era singurul eveniment ce aduna laolaltă întreaga suflarea satului. Toată lumea aștepta cu nerăbdare să vadă cum va fi înzorzonată Capra, regina obiceiurilor de iarnă plugărene, jucată ani de-a rândul de Dunitru lu' Luca din Satu Vechi, pe acordurile muzicale cam improvizate scoase de acordeon, trompetă și doba lui Gheorghe a' Floarei, acompaniată de o mulțime de flăcăi, îmbrăcați de paradă. Urmau câteva perechi de căiuți, apoi, berbecii, cerbul, „banta” lui Coroi, cea a lui Jianu și a lui Bujor, fiecare cu câte un ins mânjit cu funingine pe față, numit, în preistoria corectitudinii politice, drept „țigan”, în cele din urmă, urși și țapi. Vreme de două ceasuri, văzduhul satului se umplea de chiote, de clămpănitul buzelor din lemn ale caprei, de șuierăturile asurzitoare ale soldaților ce jucau căiuții, de zgomotele gâjâite ale ursului, de strigăturile necenzurate, obscene ale unora dintre mascați, de sunetele înfiorătoare ale goarnelor. Pe la ora unu, spectacolul, improvizat la doar doi pași de cimitir, lua sfârșit și fiecare pleca să colinde satul de la un capăt la altul. Înarmați cu sacoșe din pânză și cu o mulțime de speranțe, eu și Cristi, frate-miu mai mare, am plecat glonț spre casa lui Adam Rohozneanu, aflată „din sus”, după cum spunea bunică-miu, în extremitatea vestică a satului, la hotarul cu Prăjenii. În acel an, hotărăsem să mergem singuri. Aveam în cap o strategie financiară care ar fi funcționat doar în tandem. Lumea ne cunoaștea, fiindcă taică-miu lucra la primărie, iar maică-mea, la școală. Nu eram oricine, ci băieții cei mari ai lu' domnu' Aurel și ai doamnei Lenuța. Or, acest lucru făcea diferența fundamentală atunci când umblai cu uratul: noi primeam bani, de regulă, un leu, și colac, ceilalți copii, din părinți fără funcții „înalte”, primeau doar colac. Așadar, deși erau prietenii noștri zi de zi, colegi de hălăduială și miuțe tot timpul anului, cu uratul umblam separat. Mi-era teamă că oamenii nevoiași ai satului n-aveau suficienți bănuți încât să dea vreun franc și tovarășilor noștri de năzbâtii, ceea ce ar fi însemnat că, la finalul urăturii, ne-am fi ales doar cu câte un colac, și acela împletit doar în două. Pentru că, trebuie spus, gospodinele satului dădeau la cuptor două tipuri de colaci: cel simplu, împletit în două, mai subțire, și cel împletit în patru, mai gros, oferit doar copiilor de „oficialități” sau ai rudelor. Oamenii trăiau cam strâmtorați, iar colacul împletit în patru era un lux inaccesibil unei bune părți a satului. De bani, sub forma monedei de un leu, putea fi vorba în cazuri rare. Or, eu, viitorul economist al familiei, concepusem o strategie astfel încât să intru cu frate-miu tocmai în această din urmă categorie. Ştiam că urătura în cinci-șase, cu Băietu, Mitruță, Gelu și Hanț, s-ar fi transformat într-un fiasco financiar. Eu și frate-miu, dintr-o familie un pic mai răsărită decât media, în orice caz, cu două salarii, nu făceam mare caz de colaci, ci vânam banii, cu cinism sau pragmatism infantil. În orice caz, bunica ne spusese să nu refuzăm colacii și, mai ales, că-i mare păcat să-i aruncăm. Începeam cu Adam, deoarece era tractorist la Recea, deci, avea salariu, un lucru extraordinar de important într-un sat de la marginea lumii. Următoarele câteva case nu intrau în planurile noastre. Stăpânii lor lucrau la C.A.P., deci, ne-ar fi dat colac, nu și bani. Îl trageam de mânecă pe Cristi, spunându-i că următorul popas va fi la Vasâlca, sora bunicii. Doar că, în poarta celei de-a doua case, stătea, cu bertuță pe cap și cojoc în spate, o femeie care ne-a întrebat, cu mirare în glas: „da' pi mini di ci nu mă urați?”, fapt ce m-a făcut să-mi ardă obrajii de rușine și să renunț la strategia uratului selectiv, doar pentru bani. Așa că, am luat casele la rând, indiferent de răsplata așteptată, trecând pe la mătușa Raveica, pe la Marusia și Păduraru. La Coroi, fratele bunicii, la Şoric, străbunicul nostru, și la Hapău intram oricum, conform planului inițial, pentru că era rost de arginți. Însă, pentru că renunțasem din mers la pragmatism, intram în curțile oamenilor, toate cu porțile larg deschise deschise, doar ca să văd licărirea de bucurie în ochi a celor vizitați, în cea mai importantă noapte a anului. Astfel, mi-am adus aminte de un personaj misterios, ce locuia pe un drumeag lăturalnic, unde exista obujlă cu geamuri ceva mai mari de două palme, prin care abia dacă intra lumina. Acolo trăia, aproape ca un pustnic, Ceplenschi, cu aureola lui de sfânt, care, ori de câte ori trecea prin curtea bunicilor mei, în drum spre casă, îmi zâmbea cu o bucurie nedisimulată. Întotdeauna mi se părea că plutește ușor, la doar câțiva milimetri de pământ. Înalt, slab, mereu senin, el avea o privire plină de bunătate și calm, întâlnită doar la omul împăcat cu lumea și cu sine însuși. Ceplenschi, cel mai discret om din câți am întâlnit vreodată, avea mereu în ochi seninătatea celui ce învinsese orice frică. Fiind groparul satului, privise moartea în față de-atâtea ori, încât nimic nu-l mai tulbura. Ajunsese la o stare de detașare, la un soi de fericire sau împăcare, încât îi era absolut indiferent dacă mai trăiește sau se stinge. Stătea pe gânduri într-o căsuță simplă, cu două odăi mici, cu lut pe jos, cu macat pe perete, curată și cu un aer monahal. Aproape nimeni nu-i trecea pragul, nici măcar în ajunul Anului Nou. Era de-a dreptul fâsticit când ne-a auzit la ușă, scotocind oarecum încurcat printr-un coș de răchită, în căutarea unor mere parfumate ceva mai mari decât nuca. N-am văzut niciodată om mai bucuros de faptul că cineva îi bate în geam. Ne-am continuat drumul prin zăpada pufoasă, scânteind sub razele palide ale asfințitului, ajungând nerăbdători pe prisma de lut a bunicilor, care așteptau urătura noastră ca pe cea mai mare bucurie a lor, poate, singura lor mare bucurie. Împovărați de ani și griji, stăteau în fața noastră ca două lumânări de ceară, ușor îndoite de trecerea timpului, puțin melancolici, dar mulțumiți că Dumnezeu a fost îngăduitor cu ei încă un an. La lumina lămpii, bunica lua dintr-un paner doi colaci împletiți în patru, făcuți special pentru noi, iar bunicul scotea dintr-un sertar două bancnote ușor verzui a câte douăzeci și cinci de lei, cu inconfundabilul chip al lui Tudor Vladimirescu, ceea ce ne dubla încasările. Când le părăseam curtea, ne strigau din urmă, rugându-ne să venim și cu semănatul, a doua zi. O făceam negreșit, deoarece de la ei primeam cele mai valoroase dintre bancnote. Cea de cincizeci de lei, colorată cu verde intens, pe care trona figura solemnă a lui Cuza, ne-a fost întotdeauna inaccesibilă, ca să nu mai spun de cea albastră, de o sută de lei, cu chipul trist al lui Bălcescu. Apoi, coboram pe un alt drumeag lăturalnic, trecând cu urătura pe la Cotigița, Chetrărița, Ileana lu' Sâdor și Guraliceasa, vecinele bunicilor. La drumul principal, unde stătea bunica Ileana, după cum îi spuneam, în fapt, străbunica noastră, era hărmălaia de pe lume, cu cete de copii, urși, țapi, care mai de care dând buzna în curți. Săniile trase de cai, acoperiți cu pături și înzorzonați cu zurgălăi, duceau acasă deja primele victime ale vinului fiert sau crud, băut fără prescripție medicală pe la neamuri.

Căderea întunericului și a unei alte rafale de fulgi ne-a prins pe Dorna, o vale îngustă ce desparte Satul Vechi de Satul Nou. De aici, străzile sunt așezate paralel, ca în New York, tăiate la mijloc de o alta, ce duce direct în Băluș, extremitatea estică a satului, ceea ce ne ușura umblatul. În Satul Nou, trăiau plugăreni ceva mai tineri, iar casele erau ceva mai noi, semn al unei brume de prosperitate. Aici, mă așteptam deja să primesc o eugenie în locul colacului. Eugenia, învelită într-o hârtie foșnitoare, și moneda de un leu, echivalentul a opt biscuiți, vânduți dintr-o ladă de lemn, la chioșcul lui moș Cuteanu, era darul obișnuit în Satul Nou. Însă, spre deosebire de Satul Vechi, primeam, de asemenea, mere mari, ionatan, goldăn și bot-de-iepure, deoarece aici locuiau mulți dintre tractoriștii de la ferma din nord-estul satului, care, la lichidare, aveau dreptul la câteva lăzi cu fructe, cărora, de la sfârșitul lui octombrie, le cam uitasem gustul. An de an, treceam cu urătura pe la tanti Nina, cu gardul ei de peste doi metri, imposibil de sărit în timpul verii, când piersicile și strugurii rozii dădeau în pârgă și ne făceau cu ochii, îmbiindu-ne la păcate copilărești. Aproape întotdeauna, pe lângă cei trei lei tradiționali, neindexați ani de-a rândul, primeam din mâinile ei albe și fine, nu foarte muncite, dar blânde și cumpătate, câte o smochină confiată, din ciudata tufă crescută în partea de miazăzi a casei, acoperită iarna cu câțiva snopi de strujăni. Pe următoarea stradă, se afla casa noastră. Așadar, făceam un popas ceva mai prelungit, ne trăgeam sufletul, goleam sacoșele pline cu nuci, mere, colaci, eugenii și, mai ales, număram banii. Deși trecusem bine de mijlocul satului, făcusem puțin peste o sută de lei, nu cine știe ce, însă, în orice caz, mai mult decât camarazii mei de pe hudiță, care, în anii cei mai mănoși, strângeau câte șaizeci sau șaptezeci de lei. Până la miezul nopții, ne continuam procesiunea cvasi-religioasă, trecând pe la ușa lui Costan, a lui Borcan și, tot așa, până când ajungeam în capătul estic al satului, la Filoti, brutarul satului, care, în timpul anului, îmi dădea câte o lipie fierbinte peste gardul școlii, acolo unde, în timpul verii, aprofundam zi de zi, cu o destoinicie exemplară, tainele fotbalului, pe terenul de sport înconjurat, pe două laturi, de cireși, vișini și duzi. Miezul nopții ne-a prins mergând agale și împăcați spre casă. Copiii își cam încheiaseră socotelile cu satul și se retrăseseră la vatră. Pe străzi, rămăseseră cei mari, haiduci în „banta” lui Codreanu, cei ce dansau căiuții, jucau cerbul sau berbecii. Toată lumea ieșea din când în când în ogradă, trăgea cu urechea, încercând să afle pe unde a ajuns Capra. Zgomotul inconfundabil de trompetă permitea localizarea ei cu destulă acuratețe. Când am ajuns acasă, știam că joacă în curtea lui moș Mihai Buliga. Așadar, la noi, va fi pe la patru dimineața, după ce făcea un popas prelungit la Iftinca, în capătul străzii. Până atunci, îmi spuneam în gând, pășind peste zăpada scârțâitoare și mângâiată de razele lunii, aveam timp de inventar, de numărat colacii și de făcut monetarul. În timp ce răsturnam sacoșa de pânză, pentru a doua oară, peste masa din bucătărie, mi-am adus aminte că, la un moment dat, îndesasem în ea un obiect greu de identificat doar la lumina palidă a lunii, ceva descoperit din întâmplare, sub stratul subțire de zăpadă. Îl luasem în fugă, îl scuturasem, îl ștersesem cu mâneca paltonului, urmând să-l cercetez detaliat la lumina becului din casă. Am înlemnit atunci când, printre colaci, mere, nuci și biscuiți, am dat peste o bucată foarte subțire de plastic, ondulată astfel încât să reproducă fața lui Moș Crăciun. În urmă cu un an, acesta mă vizitase în casa bunicului Petrea, căruia îi țineam de urât în noaptea Ajun, deoarece bunica plecase cu ceva merinde la mătușa mea din Iași. Prezența Moșului îmi ridicase niscaiva semne de întrebare, fiindcă, după două-trei pahare cu frăguță, vocea acestuia ducea tot mai mult cu aceea a lui moș Ropotă. Însă, peste an, marea mea angoasă existențială se atenuase în cea mai mare măsură, deși nu mă părăsise complet. Dar masca subțire din plastic, parțial crăpată, părea să-mi spulbere pentru totdeauna iluziile infinit de candide ale copilăriei. Privind-o, aveam senzația că îmi apar riduri sub ochi, că primul fir de păr alb stă să-mi iasă prin pielea capului, că vocea mi se îngroașă subit. Simțeam că o întreagă lume, plină de visuri, fantezii, dorințe, de hârjoană, hălăduială, de pere, zarzări și poamă, stă să se prăvale peste mine, strivindu-mă. Doar dansul Caprei, ajunsă între timp în fața casei noastre, mi-a alungat temporar senzația de gol profund creată de masca pierdută și recuperată complet întâmplător, dar nefericit, din stratul subțire de omăt. Dimineață, sub lumina sticloasă a soarelui, pe când mă îndreptam, cu semănatul, spre casa bunicilor din Satul Vechi, știam că, de fapt, copilăria mă părăsise. Fugise pe sanie, prin omăt, cu părul în vânt și îmbrăcată cu o cămașă în carouri, pătată în zona pieptului cu dulceață de trandafir, purtând în picioare doar colțunii din lână de oaie țigaie împletiți de bunica Rodica. Avea în mână un colac început, iar în buzunarul drept al pantalonilor, o jumătate de alviță mototolită. Lăsase pustiu în urmă. Îmi luase tot: mirosul de rai al florilor din salcâmul lui moș Prodan, aroma gutuilor, gustul dumnezeiesc al fleurei și al merelor văratice, parfumul teilor înfloriți de pe dealul bisericii, coaja ușor crocantă de turtă coaptă pe plită, aburii de magiun fiert în ceaunul așezat pe chirostrii, lângă gard. Mi-a lăsat doar o sută șaizeci de lei, bani făcuți cu uratul, ascunși într-o carte din bibliotecă, și o sfoară cu câțiva colaci gălbejiți și triști. De atunci, îmi dă târcoale, an de an, când mi-e lumea mai dragă, când prin vecini aud colindători sau urători, când Moș Crăciunul cu mască, cinic și neiertător, ar vrea să mă pedepsească din cauză că, de mulți ani, de prea mulți ani, nu mai sunt în stare să visez rouă de pojarniță, cireșe de mai, miros de must și aburi de cozonac. Moșul acesta încăpățânat nu vrea să înțeleagă nici în ruptul capului că sărbătorile, în special, cele de iarnă, reprezintă un dar exclusiv al copiilor, că, pentru cei maturi, ele constituie o povară, o corvoadă, un anotimp al neîmpăcării cu destinul, al amăgirii, al melancoliei și al aromelor dispărute pentru totdeauna, sub o mască de plastic ruptă și pierdută prin zăpezile de altă dată ale unui sat de la marginea lumii.

Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi și președintele Institutului Hayek România