O oră jumătate pe zi

Cum spuneam şi altă dată, vârsta noastră reală, intrinsecă e de câteva milioane de ani. Eu nu am patru zeci şi ceva de ani, tu nu ai 20, iar el nu are 80, noi avem fiecare o vârstă extrem de înaintată, numărul anilor efectiv s-a pierdut în negura vremii. Corpurile noastre sunt doar ultimele producţii ale maşinăriei ce se cheamă natură care a început să funcţioneze cu miliarde de ani în urmă şi care a ajuns de la microorganisme, prin modificări mici, la organismele complexe pe care le privim noi astăzi în oglindă cu mai multă sau mai puţină mândrie şi ne spunem pe nume, Ion, Vasile, Gherghina…

Şi nici nu vom muri decât atunci când ultima fărâmă de viaţă din urmaşii noştri va dispărea. Când ne va intra ideea asta în cap, abia atunci putem trece mai departe.

De ce este aşa de important să înţelegem acest lucru? Pentru că ne confruntăm de nenumărate ori cu frustrări imense în vieţile noastre de indivizi care ţin de evoluţia din timpul prezent, de micro-evoluţie, şi care nu merge la fel de repede cum ne-am dori. Ne-am obişnuit foarte mult să vedem rezultate în timp scurt şi foarte scurt, „dintr-un click”, încât am uitat complet ce înseamnă răbdarea care stă, de fapt, la baza macro-evoluţiei. Fără răbdare nu am fi existat.

Ne mirăm extrem de mult când ne plesneşte o criză de sciatică, o crampă musculară, o migrenă rebelă şi ni se pare total nedrept şi al naibii de frustrant că a apărut din senin şi nu trece într-o bătaie din palme. Stăm mii de ore pe scaun în faţa calculatorului şi ne enervăm că atunci când alergăm după un taxi sau tramvai gâfâim „ca naiba”. Nu e corect să îmbătrânim, să ne îmbolnăvim, să suferim de durere pentru că nu avem timp pentru aşa ceva…

Eu aş spune că e chiar foarte corect. Corpul nostru în vârstă de milioane de ani, cum spuneam, nu se poate adapta atât de repede, adică în doar 40, 20, 80 de ani, în funcţie de câţi ani avem de când ne-am născut până în prezent, la nişte schimbări pentru care îi trebuie, fără exagerare, câteva mii de ani, dacă nu milioane. Da, e nevoie de câteva sute de mii de generaţii ca umanoizii să nu mai aibă probleme cu oasele atunci când stau prea mult pe un scaun. Abia după acel timp corpul îşi va fi format sistemul de apărare şi se va simţi comod, în elementul lui, în poziţia şezut pe termen nelimitat.

Strămoşul omului, maimuţa, a început să meargă în două picioare acum aproximativ 12 milioane de ani, după cum apreciază specialiştii şi, din câte se vede, nici până azi nu e perfect adaptată la această poziţie pentru că încă mai avem probleme cu oasele care pornesc de la această postură erectă. Coloana vertebrală se adaptase înainte, alte milioane de ani, la mersul în patru labe, iar schimbarea „bruscă”, la doar două picioare, a generat noi provocări care cer timp, răbdare.

Pe scurt, după ce am înţeles şi acest aspect, că nu se va petrece nicio schimbare radicală în corpurile noastre atâta vreme cât trăim ca indivizi, trebuie să ne reconfigurăm traseul şi să dăm maimuţei ce e al maimuţei, adică mişcări de primate şi obiceiuri de primate. A ne încăpăţâna să fim doar oameni, cu apucături în totalitate umane, contra naturii adică, de care ne dezicem, e o greşeală care nu ne poate aduce decât necazuri şi nefericire. Un om ideal nu poate fi decât un creier într-un borcan, nimic mai mult, ceea ce nu e, deocamdată…

Aşadar, muşchii trebuie exersaţi permanent pentru a menţine în formă oasele şi încheieturile. Fără mişcare constantă şi susţinută nu vor fi muşchi, oase şi încheieturi sănătoase, iar la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, când te aştepţi mai puţin, unul dintre ele va ceda.

Creierul trebuie şi el exersat exact în aceeaşi măsură, constant şi susţinut. Nu mă înţelegeţi greşit, Facebook-ul şi televizorul nu exersează creierul. Dacă pentru partea fizică (hard) e nevoie de cel puţin 30 de minute pe zi de mişcare continuă, la fel se întâmplă şi cu partea mentală (soft), e nevoie tot de cel puţin 30 de minute de exerciţii pe zi. Aici sunt incluse lectura, meditaţiile şi altele asemenea. Cum spuneam, Facebook-ul şi televizorul nu oferă un antrenament al „muşchilor” minţii în aşa fel încât să le menţină tonusul adecvat. La fel cum mişcările fizice trebuie făcute în reprize fără oprire pentru a se reuşi încălzirea şi scoaterea lor din starea de pasivitate, la fel se întâmplă şi cu creierul. Dacă intri şi ieşi câteva secunde dintr-o postare de pe Internet, ori te uiţi fugar la nişte ştiri, nu înseamnă că îţi exersezi mintea, ci doar o amăgeşti, mai rău îi faci. Lectura unei cărţi, de exemplu, de cel puţin 30 de minute are aceleaşi efecte asupra creierul cum are o alergare asupra muşchilor, reuşeşte să îl încălzească şi să îl tonifice. Ca şi mersul la sală unde alergi şi tragi de fiare, la fel şi cititul trebuie să fie, e tot un fel de sală, una pentru creier, o sală de lectură…

Un aspect la fel de important ca exerciţiile fizice ori mentale, unul neglijat din păcate aproape total în epoca modernă, este relaxarea, adică lipsa totală de activitate. O universitate din SUA are chiar un curs de stat degeaba care a apărut pe toate ştirile şi e foarte popular. E paradoxal, dar foarte realist acest curs, pentru că omul contemporan a uitat să stea degeaba, să contemple ca o maimuţă pădurea din vârful copacului, fără să facă o altă activitate relevantă, constructivă. El, în spiritul de turmă, urmând fără să cugete, pe toate celelalte animale asemănătoare lui, se află într-o continuă alergare pe imaş, într-un du-te vino permanent. EL TREBUIE să aibă mereu ceva de făcut, să fie implicat într-o activitate relevantă, constructivă, altfel moare, se simte inutil şi nefericit, va fi arătat cu degetul de ceilalţi. Poate că va reuşi într-un viitor să facă acest lucru fără urmări, un timp suficient de lung ca să-i dea impresia de perpetuare la infinit, dar asta se va întâmpla, aşa cum am zis la început, după o perioadă foaaarte lungă de adaptare.

Cea mai apropiată activitate de cea de relaxare pe care o cunoaştem azi este statul în pat la televizor, ieşitul la o ţigară, „uitatul” pe site-urile de socializare şi altele asemenea. În acele momente mintea e apropiată de starea care trebuie, deşi, ca şi în cazul lecturii, nu e tocmai ca la carte, pentru că mintea nu e relaxată, ci semi-implicată într-o activitate fără responsabilitate. Adică e un fel de struţo-cămilă. E totuşi ceva, decât degeaba, fără aceste momente zilnice, imperfecte aşa cum sunt, nu am putea trăi, dar a sta cu adevărat degeaba e atunci când nu asculţi nimic altceva cu atenţie, când nu te uiţi la nimic în mod special, când te mişti fără a te solicita prea mult, ca atunci când stai pe o bancă în natură sau oriunde altundeva, sau când te plimbi fără un scop, şi atât, nimic mai mult. Şi asta trebuie făcut tot cel puţin 30 de minute pe zi…

Briscan Zara este scriitor şi publicist