O porţie de rămas bun de acum 25 de ani

De cum drumul se varsă-n pădure, începe. Sunetul egal al paşilor coboară-n serpentinele hulei prin liniştea copacilor. Nimic nu se aude în afară de pacea pustie, pârâitul ei imperceptibil. Printre salcâmii suri, apar primele acoperişuri roşii de ţiglă. În cele din urmă, iată, şi turnul semeţ al bisericii, înălţându-se, întrucâtva lipsit de simţul proporţiilor, din această altă lume.

Vechiul indicator cu numele satului. Primele case. Amiaza mare. Aici, totul respiră linişte. În casele lor, oamenii se vor fi certând, iubind, urând ori doar trata cu tăcere – afară, pe uliţa plină de pietre, în grădini, în viile şi pe ogoarele din jur, în pădurea-centură încă stăpâneşte atotputernica pace.Şi o va face, poate, câte vreme mai păşeşte cineva pe-acest drum de ţară.

Dau bineţe unei femei care scoate apă dintr-o fântână de pe marginea drumului. În rest, nici picior de om. În faţa porţii casei părinteşti, mă opresc pentru o clipă. Apoi intru în curte. Unde mă salută cei doi câini. În grădiniţa de după poartă, o boare cuprinde niscaiva flori uscate, pătura verde de saschiu conferindu-le ceva culoare. Păşesc în casă, în mica odaie din spate. Bună, mamă! În sobă, focul arde anemic. Pe sobă, aşteaptă mâncarea de prânz. Dau jos rucsacul şi-mi scot haina niţel prea mare, căciula şi fularul. Sunt obosit şi lihnit de foame. Mâncăm, apoi mă-ntind pe canapeaua din faţa ferestrei spre curte. N-am stare. După nici jumătate de oră, mă ridic, mă-mbrac, îmi aprind o ţigară, ies din casă, îl dezleg pe Johnny (o căţeluşă), traversez curtea şi ies prin şura veche în grădină, cobor povârnişul destul de abrupt din mijlocul ei, traversez pârâiaşul care coboare de undeva din hula Amnaşului, urc a treia bucată a grădinii şi ies pe platoul rămas în paragină, cu Johnny mereu în faţa mea, fericită de clipele de libertate, şi mă-ndrept spre pădurea de stejari, spre luminişul din care, sprijinit de-un arbore bătrân de la liziera pădurii, pot privi un peisaj – azi, însorit – în curs de sălbăticire. Unde ochii mei pot sorbi cu fiecare privire linişte şi pace din culorile mate de februarie transilvan. Unde urechile nu surprind altceva decât câte-un răzleţ lătrat de câine dinspre sat, câţiva piţigoi şi-o gaiţă agitată.

Îmi aprind o ţigară şi expir fumul albăstrui înspre tabloul acesta de natură aparent încremenită-n timp. La doi paşi, Johnny roade cu abnegaţie dintr-un os gata ros pe care l-a găsit prin pădure. Din când în când, i se pare c-aude ceva, ciuleşte urechile, ridică botul şi privirea, se uită la mine, apoi se-ntoarce cu aceeaşi abnegaţie la cel mai firesc lucru din lume pentru orice câine. Vorba ceea, nu osul contează, ci rosul.

Pe drumul de-ntoarcere, am la un moment dat senzaţia că satul se-ndepărtează cu fiecare pas prin care mă apropii de el. Doar turnul ce răsare dintre grădinile bătrâne parcă mi s-ar închina uşor, uşor de tot. În curând, vor bate clopotele de seară.

Ajuns acasă, despart în curtea din spate doi cocoşi tineri care se bat pe viaţă şi pe moarte. Apoi, umplu cu otavă ieslea din ţarcul de lângă grajd pentru cele patru oi. Mieluţul de-o zi, atât de nesigur pe beţişoarele sale de picioare, zbiară după mama sa. Albul lui lânos luminează seara ca o semilună, iar în aer parcă se simte deja un iz de primăvară. Mâine şi poimâine vor fi două zile lungi. Ce va fi aici la anul, în februarie, când mama va fi şi ea plecată definitiv „sus”, în ţara untului, trăitoare în Dumnezeu ştie ce „lagăr” (de primire, de tranziţie), nici nu vreau să-mi imaginez. Un lucru, însă, e limpede: atotputernica linişte pesemne că va fi şi mai atotputernică. (februarie 1993)

Michael Astner este poet, traducător şi publicist