Oameni adevăraţi

Nu prea departe nici de vidul al cărui spectru fantomatic e sugerat adesea în lirica bacoviană. Sau, la fel de convergent în esenţă, şi climatul de indiferenţă (faimosul său „ca m´ete egale“) al vieţuirii apatice, în derivă, a „străinului“ Meursault din camusianul „L´Etranger“.

Nu spitalul, nu spaţiul-decor al unei recluziuni temporare, scoatere din tiparele obişnuite, de până atunci, nu ele sunt lucrul cel mai important. Deconectarea de la agenda curentă, pragmatică, a zilei şi a vecinătăţilor ei imediate (ce a fost ieri, ce vei face mâine) te scoate, de fapt, şi dintr-un fel de orbire, sau cel puţin miopie, cu care îi privim adesea nu numai pe „ceilalţi“, adică mai puţin apropiaţi nouă, dar şi pe cei din proximitatea noastră cotidiană, familie, prieteni, colegi. Un egoism de oameni sănătoşi, neconştientizat, aşadar sustras oricărei autoanalize, cu inerţia lui intrată în reflex? „Ignoranţa“ iniţială a lui Hans Castorp, protagonistul din „Muntele vrăjit“, a lui Thomas Mann? Destul de aproape şi de heideggeriana facticitate amorfă a cotidianului în abordarea obişnuită. Cu un strop de acedie bacoviană şi blazare a unei trăiri pe cale de vidare: câte ceva din toate, dar mai cu seamă un soi de punere în paranteză, pentru o vreme, a obişnuinţelor, certitudinilor şi grijilor mai mari sau mai mărunte care până atunci umpleau ceasurile, zilele, timpul. O deschidere a „ochilor“, a gândului şi a întrebărilor către un alt soi de griji şi înţelegeri, către mai aprofundat receptive raporturi cu ceilalţi şi, nu în ultimul rând, şi cu noi înşine, mult mai revelator decât ţesătura de detalii a imediatului. În fond, acelaşi gen de efect care stă mereu în miezul marii literaturii, ca şi în acela al experienţelor cruciale trăite, supuse şi unei decantări în procesul reflecţiei şi mărturisirii asupra trăitului, dacă nu se trişează narcisist.

Destine, modelări de sine sau eşecuri, trădări, iubiri, revelaţii existenţiale, morale, spirituale, de cunoaştere, acestea sunt materia, substanţa dialogului capodo­perelor (peste spaţii şi timp, de la doamna Murasaki, la Proust sau Mussil, de la Faulkner la Kafka, James, Dostoievski şi Tolstoi, la Rebreanu, la Hardy), substanţa dintotdeauna a marii literaturii şi explicaţia perenităţii ei. Dar nu despre personaje literare vreau să scriu acum şi aici, ci despre oameni obişnuiţi, common people, the average man, cum se ştie „mult mai greu de făcut“ (poein) în ficţiune, decât, fără paradox, cei de excepţie, supradimensionaţi eroic, simbolic, tragic. Genul de personaje care să ocupe prim-planul cu adevărul lor omenesc discret, chiar „cuminte“, totuşi deloc banal, cu siguranţă nu de serie, altceva decât chiar un Ion sau o Vitoria Lipan. Un omenesc esenţial şi tulburător, de o autentică simplitate substanţială, creaţii rarisime în literaturile lumii. Şi mai curând de găsit, de întâlnit, de descoperit în realitatea polimorfă a lumii, a celor de multe ori aşa de aproape de noi, sau, dimpotrivă, pe care doar întâmplarea ni-i scoate în cale, ni-i dezvăluie pe neaşteptate, surprinzându-ne, arătându-ne că nu e totul deja pierdut sau pervertibil, că încă poţi avea şansa să trăieşti bucuria de a cunoaşte oameni adevăraţi, rămaşi întregi la suflet şi la minte, necontaminaţi de mofturile care „se poartă“, de deruta şi confuziile, de degradarea, tupeul, sălbăticia şi mârlănia afişate de multe ori ţanţoş, sfidător, din păcate, în România noastră de azi.

Astfel de oameni admirabili, extraordinari (sună paradoxal?) tocmai în firescul, în normalitatea lor am cunoscut eu recent într-un salon medical, dar nu ca să evoc aici suferinţele lor, nici meritele legate de îngrijirile şi tratamentul stabilite, nici de dragostea şi grijile celor din familie pentru ei, ci despre felul cum simt şi judecă lumea noastră de acum astfel de oameni preţioşi, implicit dătători de speranţă, încă viguroasă la cei ca ei, fibra morală românească, în pofida a tot ce ameninţă, sub ochii noştri, s-o denatureze, s-o urâţească, s-o distrugă.

Unul din cei doi, cel mai vorbăreţ, e un fost învăţător, devenit după completare de studii profesor de educaţie fizică şi mulţi ani director de şcoală. Are de vreo 15-16 ani un parkinson ce-i dă o aproape continuă stare de agitaţie a braţelor şi picioarelor, dar nici această boală, nici celelalte necazuri ce-l aduseseră acum în salonul nostru nu reuşiseră să-l facă agresiv, înrăit, tiranic. Pe dulăpior, lângă pat, reviste, câteva cărţi, între ele şi una despre părintele Cleopa, la a cărei lectură m-a invitat după un timp. Când are dureri mari, le strigă pe asistente, cărora, neştiindu-le numele, le-a dat el altele, de pildă, metonimicul „Doamna Fiola“, dar în rest e un mare iubitor de conversaţie, deloc plictisitor sau enervant, cu opinii şi întrebări inteligente, de o reală curiozitate intelectuală, înzestrat şi cu umor, în ciuda atâtor suferinţe, sau poate tocmai apărându-se de ele. Are un limbaj bun, simplu, neafectat, dar nici rudimentar, iubeşte viaţa, oamenii, cărţile, copiii şi şcoala care i-au umplut viaţa, munca, fiinţa. Nu e habotnic, dar crede, ca şi noi, destui alţii, în omul „cu frică de Dumnezeu“ şi e îngrozit de păguboasă fugă de carte, de muncă şi de răspundere a multora, de mişcare şi sport. Felul lui de a gândi inserţia în social e la polul opus atâtor bugetivori aroganţi, nuli la caracter. Gânduri, judecăţi păreri care ne apropie sincer pe toţi trei, inclusiv celălalt vecin de salon, fire mai retractilă şi reţinută, dar care gândeşte la fel de tranşant. Mai dau câteva mostre de justificate nelinişti. Cum să nu decadă şcoala românească fără concurenţă la „admiterea“ în universităţi, cu lucrări transcrise de pe internet încă din vremea eseului şcolar, primă treaptă spre doctorate-plagiat?! Cum să meargă bine lucrurile cu miniştri şi aleşi inculţi, agramaţi, incompetenţi şi cu atâtea suflete şi minţi infestate de adevărate epidemii mediatice de minciună, demagogie, moft, vulgaritate, prostie şi incultură, mereu gata de zeflemea şi mârlănii la adresa adevăratelor valori, de inteligenţă, muncă, talent?! Mai tăcutul coleg de recluziune medicală e chiar mai dur, mai tranşant, în felul său de a gândi nevoia de reacţie a tuturor celor care nu se împacă cu întregul proces de vertiginoasă mediocrizare, rezultat al iresponsabilităţii politicienilor şi mediaştilor, axa, din păcate, atât de eficientă a prostirii şi pervertirii în masă. Sunt doar câteva linii de portret, de chip interior, demn, frumos, ager la minte şi curat la suflet, români obişnuiţi, ca atâţia alţii dintre noi. În ziua externării lor mi-au făcut onoarea unei strângeri de mână, cu doi oameni adevăraţi: Mihalache Petcu şi Petru Roiu, cărora le mulţumesc pentru omenia lor discretă, dar fermă, deloc „mioritică“. Îţi face bine să descoperi o astfel de umanitate încă nepoluată, normală, imună la atâţia alt fel de „viruşi“, o poate, nebănuită, din punctul meu de vedere, terapie.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru  Ioan Cuza“ din Iaşi, critic şi istoric literar