Occidentalizare sau japonizare? (III)

Quigley a invocat o conjunctură istorică specială. Cea în care ofițerii de dreapta ai facțiunii Calea Imperială, impulsionați de gândirea eclectică a filosofului japonez Kita Ikki (1883-1937), un influent socialist și un promotor agresiv al fascismului nipon, au încercat să îl înlocuiască pe Împărat cu fratele său. Înăbușirea violentă a loviturii de stat din 1936 nu semăna deloc cu modernitatea occidentală, la fel cum nu se putea explica rațional forța cu care s-a insinuat militarismul într-o societate considerată dominată de o gândire socială și politică democratică. Unii soldați gândeau ca și cum ar fi fost samurai în perioada Tokugawa (1603-1867), adică într-o societate dominată de un feudalism centralizat, antrenându-se sub impulsul ideilor celebrului samurai Bushido și citind cu fidelitate un text sacrosanct din secolul al XVII-lea legat de etica samurailor, Hagakure.

Capitularea și ocuparea Japoniei de către SUA în urma Războiului din Pacific (1941-1945) păreau să faciliteze americanizarea teritoriului, pierderea naționalismului și aplicarea unui set de reforme ale ocupantului. Aceste reforme vizau sistemul politic (sistemul imperialist, numit Tenno-sei, era puternic reformat, Tenno fiind eliminat din viața politică și considerat doar un simbol național în noua Constituție) și sistemul educațional național (învățământul obligatoriu a crescut de la 6 la 9 ani), dezarmarea, eliminarea a peste 80 de giganți din economie (Zaibatsu-Kaitai, precum: Mitsubishi, Sumitomo, Mitsui și Yasuda), o mai mare deschidere spre libertate și emancipare politice și o reformă agrară funcțională (Nochi-Kaikau) care să creeze un sistem al proprietarului-fermier (Jisakuno-Sosetsu). Reforma agrară a condus la o scădere a ponderii domeniului agricol în sistem arendă de la aproximativ 45-46%, la doar 10%. O parte dintre acestea au fost puse în operă, însă auspiciile Războiului Rece au denaturat consistența planurilor inițiale. Americanii s-au văzut nevoiți să abandoneze unele reforme, iar pe altele deja în funcțiune le-au întors la 180 de grade, ceea ce a demonstrat eșecul procesului de americanizare. Numeroși japonezologi occidentali, precum istoricul american Edwin O. Reischauer (1910-1990), au încercat să nege evidența abandonării occidentalizării și să cultive ipoteza potrivit căreia America a fost trigger-ul care ar fi desăvârșit procesul. Reischauer afirma că acest proces se derula chiar începând din secolul al XIX-lea, atunci când misionarii americani au fost vârful de lance al procesului de modernizare, democratizare și încreștinare din Japonia. Adevărul arată viceversa, misionarii americani fiind mai degrabă japonizați sau indigenizați, în sensul în care instituțiile înființate, precum biserici sau Universitatea Doshisha din Kyoto, au fost preluate de către japonezi. Concluzia îi aparține lui Jon Davidann: „Înțelegând mai bine accentul pus de Fukuzawa și eșecurile lui Reischauer, putem desluși ipotezele care stau la baza ideii de occidentalizare. Chiar dacă a existat la un anumit nivel – de exemplu, banii occidentali au plătit pentru instituții precum spitale și universități în Japonia și în alte părți – este o întrebare deschisă cât de occidentale au rămas aceste instituții. În unele cazuri, acestea au fost indigenizate, cum ar fi misiunile din Japonia. La nivelul ideilor, putem vedea că occidentalizarea a fost în principal o ficțiune produsă de Occident.”¹

Ceea ce numim miracolul economic nipon are explicații precise. În perioada de redresare a economiei Japoniei (1945-1956), rata de creștere economică medie a fost de 7,1%. Apoi, expansiunea economică rapidă a făcut ca PIB-ul pe cap de locuitor al Japoniei să atingă în 1973 un nivel de 95% din cel al Marii Britanii și 69% din cel al Statelor Unite ale Americii. Prima explicație legată de această performanță are legătură directă cu un fapt contradictoriu. Anume că, fiind la începutul procesului de modernizare, o economie înapoiată a reușit să demareze eficient în cursa de recuperare a decalajului față de standardele globale (catching up). Mai concret, o posibilă cauză a fost legată de accelerarea alocării forței de muncă din sectoare slab productive (sectorul agricol de mari dimensiuni) în cele cu productivitate superioară (sectorul non-agricol). Un merit în stimularea migrației interne a fost reprezentat de reformele postbelice care au distrus un puternic obstacol tradițional: sistemul patriarhal. Cu alte cuvinte, era o lungă tradiție statuată în vechiul Cod civil ca bărbatul-cap de familie să aibă dreptul să își păstreze moștenitorul de sex masculin lângă el și, astfel, să îl împiedice să plece în lume. Or, noul Cod civil și Constituția de după 1945 au eliminat acest sistem. O asemenea explicație poate constitui un reper cu privire la miracolul economic nipon. Totuși, se cuvine și o abordare alternativă, de vreme ce această teorie poate fi criticabilă. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, guvernul nipon a instituit o serie de reforme esențiale, printre care realocarea unei părți importante a forței de muncă către industria de armament. Noutatea a fost aceea că statul a naționalizat agențiile locale/regionale de ocupare a forței de muncă și a construit un sistem de cooperare cu școlile locale/regionale pentru a-i plasa pe tinerii absolvenți în cele mai potrivite locuri de muncă. Așa-numitele programe de „angajare în grup” (shūdan shūshoku) au avut efecte pozitive asupra pieței muncii deoarece au înlesnit accesul masiv al tinerilor absolvenți din zonele rurale către orașe, reducând extrem de mult costurile de tranzacție asociate acestui tip de demers, extrem de costisitor până atunci. Un alt factor identificat a fost legat de capital. În timpul războiului, guvernul a impus alocarea acestuia către industria de război și obligațiuni de stat. Efectul a fost concretizat în trecerea de la sistemul de finanțare directă (fără intermediari financiari), la cea indirectă (cu intermediari financiari) care a facilitat alocarea eficientă a capitalului, inclusiv prin absorbția economiilor acumulate.²

Yoshida Shōin (1830-1859), un intelectual de seamă al șogunatului Tokugawa, a fost deposedat de rangul de samurai pentru că îndrăznise să urmeze studii olandeze (rangaku), lăsându-se astfel contaminat de idei și valori străine. Ulterior, a încercat asasinarea unui reprezentant de seamă al șogunatului pentru a împiedica apropierea Japoniei de America. Sosirea comandorului american Matthew Perry în Japonia în 1853 a scos în evidență fragilitatea apărării țării în fața unui pericol extern. Potrivit lui Shōin, era nevoie de o terapie de șoc pentru a trezi spiritele războinice ale samurailor și a reaprinde onoarea acestora. Era nevoie de haji (rușine), un concept care s-a insinuat inițial în mentalitatea japonezilor prin intermediul practicii antice a șintoismului. Rușinea nu era o chestiune individuală, ci reprezenta un sentiment social. Națiunea niponă se găsea în situația enunțată în așa-numita teorie a discrepanței sinelui a lui Edward Tory Higgins (1987). Potrivit acesteia, sinele său real era departe de a fi în acord cu sinele ideal. Astfel, era normal ca societatea să se simtă dezgustată de ceea ce reprezintă în fapt. Rușinea a fost trigger-ul care a condus la Restaurarea Meiji, la modernizarea țării, la acceptarea competiției pe plan global, la depășirea propriilor limite și la ceea ce a ajuns astăzi Japonia.³

În concluzie, se cuvine să parafrazez titlul unui film de excepție: A fost sau n-a fost?

INIMA SUS!

BIBILIOGRAFIE

¹ Taketsugu Okawa (1999). The Post-World War II as an Epoch in the Westernization of Japan. Istanbul University Journal of Sociology , 3(5), p. 1-8.

¹ Shigeru T. Otsubo (2007). Post-War Development of the Japanese Economy – Development, Japanese/Asian Style. p. 1-73. 

² Okazaki Tetsuji (2015). Lessons from the Japanese Miracle: Building the Foundations for a New Growth Paradigm. 

³ Richard Firth-Godbehere (2022). O istorie a emoțiilor umane: cum au construit sentimentele noastre lumea în care trăim. Editura Trei, București, p. 225-247.

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS II dr. habil. și director al Departamentului de Ştiinţe Socio-Umane din cadrul Institutului de Cercetări Interdisciplinare, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor