Oglindă, oglinjoară, cine-i cel mai bun manager din ţară?

În 2011, când Beatrice Rancea a venit la Iaşi, despre Operă vorbeau doar iniţiaţii şi cei care ştiau pe unde să o caute. Spectacole erau şi la Biblioteca Centrală Universitară (fireşte, mai mult recitaluri decât spectacole propriu-zise), şi la Teatrul Luceafărul, şi la Casa de Cultură a Studenţilor. Peste tot pe unde a existat o scenă, dar nicăieri demn şi practic pentru o operă. În aprilie 2012, în mai puţin de un an de când Rancea era manager la Iaşi, a fost redată publicului clădirea Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”, după prea mulţi ani de renovare. O clădire splendidă, impresionantă, cu un aer regal. Opera a înflorit rapid pe scena din Sala Mare, iar oamenii veneau mânaţi de un apetit cultural ce nu ai fi bănuit că ar putea exista în capitala Moldovei. Dacă puneai doar trei foi A4 scrise de mână în capăt CUG sau pe stâlpii dintre Agronomie şi Breazu, care să anunţe un spectacol în ziua în care avea loc, se umplea sala cu jumătate de oră înainte de ridicarea cortinei. Curiozitatea şi efervescenţa iniţială au fost completate şi de prestanţele bune ale actorilor de la Teatru şi ale soliştilor de la Operă, iar Iaşul a mai căpătat, în ultimii şase-şapte ani, două vârfuri de lance în cultură, fiindcă Filarmonica şi Teatrul Luceafărul erau deja cunoscute la nivel naţional.

Venirea lui Beatrice Rancea a stârnit şi mici furtuni, dar presa le-a pus în pahare cu apă. Oameni daţi afară din Operă cu care sunt şi acum procese, plângeri peste plângeri la organele de urmărire penală care s-au finalizat cu neînceperea urmăririi penale. Dar e normal, a spus toată lumea, succesul atrage după sine invidie. Toate până când Beatrice Rancea a ajuns să îşi atârne întreaga revigorare culturală a Iaşului pe peretele din biroul de manager de la Operă. În interviurile oferite în ultimii ani o să vedeţi o serie de tipare care se repetă – „ce era Opera înainte să vin eu?”, „dacă sălile sunt pline, ce aveţi să-mi reproşaţi?”.

Uşor-uşor, încojurându-se de aplaudaci, interni şi externi, Beatrice Rancea a început să creadă că succesul cultural al Iaşului i se cuvine integral şi individual şi că oamenii din jur parcă nu-i sunt îndeajuns de recunoscători. A început subtil. Pe afişele de la Operă, prin oraş, indiferent de spectacolul anunţat, a început să apară scris cu litere de-o şchioapă „MANAGER: BEATRICE RANCEA”. O informaţie esenţială. Apoi au început telefoanele către presă în care-l carota pe Hadji Culea. Îmi aduc aminte că dacă voiai să vorbeşti cu Rancea prin 2014, treceai printr-un PR, un asistent personal şi o armată personală de aplaudaci. De fiecare dată când o sunai răspundea altcineva la telefon şi cel mai des te lăsai păgubaş. Ei bine, când a avut nevoie să spună lumii că Hadji Culea se comportă cu Opera „de parcă am fi chiriaşi” şi că „vrea să ne vadă plecaţi din clădire”, te suna şi când n-aveai nevoie să dai de ea.

O relaţie nesănătoasă, dar cu care presa s-a învăţat, în anii de degradare din 2004 încoace – oamenii ajung să te caute când au nevoie de ceva de la tine şi te respectă numai când le convine sau când nu scrii despre ei. Însă Rancea i-a spus „o relaţie deosebită”. Şi cum poţi îndrăzni, după această relaţie deosebită, să scrii că este ceva nesănătos că au existat oameni în Operă care aveau încheiate patru-cinci contracte separate, că şeful de percuţie e IT-ist în timpul liber şi producător la nevoie? Cum să-ţi permiţi să ridici semne de întrebare pe chestiuni legitime – contractele pentru producerea recuzitei de scenă cu o firmă din Bucureşti, când Opera are propriul atelier, costumele realizate mereu în colaborare cu celebra creatoare de modă Doina Levintza – de excepţie, dar pe sume considerabile – sau onorarii enorme plătite regizorilor precum Andrei Şerban. „Dacă sălile sunt pline, ce-mi reproşaţi?”; „ce era Opera înainte să vin eu?” În faţa unei astfel de retorici, mai are sens să îi explici managerului că, deşi meritele sale sunt evidente, comparaţia cu 2011 este inutilă în condiţiile în care Opera nu avea un sediu şi juca pe unde apuca? 

Am petrecut câteva ore în două vizite, de când s-a întors Beatrice Rancea la Iaşi, la o serie de discuţii civilizate în biroul ei de manager. Acolo unde are atârnată, în cui, întreaga revigorare culturală a Iaşului. Tematica fiind – „cum putem înceta atacurile şi cum putem reveni la relaţiile deosebite care au existat până acum?”. Fiindcă ce nu ni s-a spus direct în faţă, dar este temă de dezbatere din 2016 în Operă este că „Ziarul de Iaşi“, şi, mai concret, sussemnatul, a fost plătit, pe rând, de-a lungul anilor, să scrie rău despre Operă şi despre Beatrice Rancea de Hadji Culea, Ioan Holender sau diverşi actori în procesele intentate instituţiei culturale. Ne-o fi dat şi Soros bani, dar n-a aflat încă doamna manager. Însă e suficient să o asculţi 15 minute pe Beatrice Rancea ca să înţelegi că ea crede, într-adevăr, că toţi din jur o apreciază, iar alţii n-o lasă să-şi ducă la capăt proiectele.

Am discutat îndelung şi despre recentul caz al maestrului de balet Francisc Strnad, şcolit la Moscova, trecut pe la Viena, care a refuzat Opera din Zagreb ca să lucreze la Iaşi, doar unul din rândul celor care au plecat de la Opera din capitala Moldovei fiindcă instituţia are o reală problemă cu finanţarea primită şi nu-şi mai permite să plătească colaboratori. Am ridicat şi problema dirijorului italian Motadelli, adus colaborator de la Bucureşti când Beatrice Rancea a explicat că nu-şi permite să plătească astfel de colaborări. Am încercat să expunem punctele de vedere ale tuturor şi ultima oară când am plecat din biroul doamnei Rancea credeam că a înţeles că rolul presei nu e să se încoloneze în spatele aplaudacilor pe care îi are deja. Rezultatul? La două zile după publicarea textului am primit un drept la replică din care reiese mai degrabă că Leo Damian, avocatul de casă al Operei, nu stăpâneşte încă limba română. Şi că se pricepe şi el, desigur, mai bine la presă decât jurnaliştii.

Aş putea scrie o carte despre toate invectivele care au curs pe adresa redacţiei despre Beatrice Rancea de când am publicat primul text cu privire la ingineriile financiare pe care le-a făcut cu contractele colaboratorilor. N-am publicat nimic din ele, deşi, har Domnului, puteam face adevărate seriale. Am publicat doar ce am putut verifica şi din surse dezinteresate. E o platitudine să spunem asta, fiindcă aşa facem de fiecare dată, cu fiecare text, dar o spunem tocmai ca să înţeleagă şi Beatrice Rancea ce încercăm să îi explicăm, fără a fi datori s-o facem. Nu avem nevoie, doamna manager, de lecţii de jurnalism de la dumneavoastră, cum n-aveţi nici dumneavoastră nevoie de alţi aplaudaci. Nu de alta, dar e deja aglomeraţie în birou.