Omul de masă

Dintre multele etichete atribuite secolului al XX-lea, reţinem, pentru textul de faţă, ideea că acest veac a constituit cadrul temporal al apariţiei omului de masă, un om despuiat de atributele pe care le întreţin deosebirile de tot felul dintre clase şi dintre indivizi, un om ivit în sânul unei colectivităţi amorfe, un om atomizat şi izolat, un om fără însuşiri. Hannah Arendt scrie că totalitarismul a constituit cămaşa de forţă în care a fost înveşmântat omul de masă, iar organizarea maselor s-a sprijinit pe demagogie, cinism, corupţie şi brutalitate criminală.

Pentru români, dar nu numai, secolul al XX-lea a fost un veac dramatic, un veac al suferinţei, un veac în care pare a se fi împlinit cuvântul Evangheliei: „Va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide” (Matei 10: 21). Între lumina Marii Unirii şi tenebrele Securităţii, spectrul eşecului pare a se fi înstăpânit ca certitudine în lumea românească. Astăzi, nu sunt puţini cei ce cred că am eşuat în a edifica un proiect de ţară, că am dat chix în tranziţie, că am ratat integrarea europeană.

Spre deosebire de vecinii noştri, care au, noi nu avem. Nu avem spitale şi şcoli ca lumea, nu avem transport decent. Nu avem politicieni capabili, nu avem administraţie eficientă, nu avem justiţie imparţială, independentă şi fermă. Nu avem demnitate, nu avem bunăstare, nu avem democraţie autentică. De ce nu avem toate acestea şi încă mai mult decât atât?

Privind mai în detaliu, parcă am avea ceva despre care credem că ar fi fost mai bine să nu fi avut: o cleptocraţie endemică şi canceroasă, crescută atât de mult în ţesuturile nenorocite şi neputincioase ale ţării încât extirparea riscă să curme viaţa bolnavului naţional. Mai apoi, observăm că mai sunt şi alte lucruri cu care nu ne vine a ne lăuda. Avem strungari ajunşi parlamentari, maiştri ajunşi miniştri, profesori ajunşi cerşetori. Avem familii dezmembrate şi foarte mulţi copii crescuţi departe de părinţii lor (o catastrofă teribilă pe care guvernanţii se fac că nu o văd, pentru a nu fi nevoiţi să o accepte şi să o discute), avem analfabetism funcţional de masă, avem feude, moguli şi baroni locali, avem probleme mari de tot. De ce avem toate acestea şi încă mai mult decât atât?

Aparent, lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos. De fapt, ceea ce nu avem se oglindeşte în ceea ce avem. Poate că răspunsul la sâcâitorul „de ce e aşa?” e atât de aproape, încât stă ca o muscă invizibilă pe căciula conştiinţei noastre. Poate că nu ne-am mărturisit toate păcatele. Poate că nu ne-am vindecat – încă – de tenebrele din gulagul omului de masă. Poate că am fost iremediabil dezmembraţi pe dinăuntru, aşa cum scrie Hannah Arendt. Poate că admirăm şi încurajăm lichelismul. Poate că, lipsiţi de istorie fiind, trecutul şi viitorul nu au însemnătate nici cât o ceapă degerată. Poate că suntem atât de singuri şi de izolaţi, încât putem rămâne nepăsători la faptul că agurida pe care o tot înghiţim va strepezi dinţii copiilor noştri şi pe cei ai copiilor copiilor noştri. Poate ne-a copleşit nostalgia epocii de aur, adică vremea în când scrisul şi socotitul se deprindeau la seral sau la f.f. şi lumea trăia ferice – fără lumină, fără mâncare, fără glas – în societatea socialistă multilateral dezvoltată. Dacă ar fi astfel, atunci ar însemna că ingineria totalitară a avut succes, că eterna şi fascinanta Românie e un alt fel de Românistan. Ştim, însă, că nu e aşa şi vă invit să ne vedem în agora, în stradă şi la vot, ori de câte ori ne cheamă glasul viu şi plin de speranţă al libertăţii. Să ne vedem în manieră civilizată şi decentă, pentru a ne da bineţe, pentru a ne (re)cunoaşte şi pentru a nu trăi, aidoma omului de masă, în singurătate, frică şi nesiguranţă.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi