Pe micul ecran şi dincolo de el

Am citit undeva (recunosc însă că nu mai ştiu unde) că e o adevărată bucurie să urmăreşti noul post de televiziune Aleph: buletinele de ştiri îţi prezintă esenţialul, fără vorbărie inutilă, comentariile sunt la obiect, nu se bate câmpii ca la alte posturi TV etc. Aceste laude m-au făcut curios aşa că am vrut să văd cât sunt ele de îndreptăţite. Cum nu am aşteptări mari de la programele de televiziune nu pot spune că am suferit o decepţie însă, după părerea mea, ceea ce oferă postul e în totală discordanţă cu acele opinii entuziaste. În primul rând, bizară e costumaţia prezentatorilor: toţi (li se vede doar capul şi o treime din bust) sunt îmbrăcaţi în nişte tricouri albe, care seamănă fie cu nişte cămăşi de forţă, fie cu îmbrăcămintea unor personaje din filme SF. Ştirile sunt, într-adevăr, scurte, un fel de pilule menite să nu pună la încercare nici răbdarea, nici inteligenţa telespectatorului. O altă particularitate e tutuiala: prezentatorii ni se adresează cu „tu” („află că…”. „ştiai că…?”, „îţi vom arăta că…” etc.) în ideea, presupun, ca să ne convingă că avem a face cu un post de televiziune (folosesc un cuvânt la modă) „prietenos”. Mie personal această familiaritate forţată îmi displace, dar, mă rog, alţii s-ar putea să se simtă confortabil. Surprizele cu adevărat neplăcute sunt însă altele: Aleph reciclează „staruri” uzate şi care ţin de epoca primitivă, dacă pot spune aşa, a talk-show-urilor. Îl regăsim, la fel de insolent şi de arogant, pe Marius Tucă, mai prestează şi „maestrul” Ion Cristoiu, precum şi Sorina Matei, o jurnalistă reputată prin acutele cu care îşi intimidează interlocutorii. Chiar acum două zile am nimerit peste o emisiune în care Marius Tucă o avea drept invitată pe judecătoarea Gabriela Baltag. Cei doi ne-au povestit cât de necesară era, de fapt, ordonanţa 13, ce om extraordinar este judecătoarea Dana Gârbovan, cum îşi face admirabil treaba Inspecţia Judiciară (unde este angajat, am aflat printr-o căutare pe Google, şi soţul dnei Baltag), cum erau terorizaţi şi şantajaţi odinioară judecătorii de către DNA etc. Să faci un post nou de televiziune şi să-i aduci pe Tucă şi pe Cristoiu, asta mi se pare de-a dreptul sadism. Dintr-un text de prezentare, redactat în îngrozitorul jargon de astăzi, aflăm că Aleph News este „primul canal de social television din seria Aleph”, dedicat „spectatorului smart, educat şi suficient material”. Iar patronul postului, Adrian Sârbu, declară într-un interviu că „Aleph News este prima iteraţie (?!) a proiectului Aleph”. Tradus în limba română, asta înseamnă că se vor lansa şi alte posturi. O nenorocire nu vine niciodată singură.

***

Proliferarea şcolii on-line şi a telemuncii nu putea să nu producă şi pagube colaterale, chiar dacă acestea sunt rodul hazardului. Un profesor de la Universitatea din Sibiu, dorind să îmbine utilul cu plăcutul, s-a conectat, în timp ce le preda studenţilor, cu un site pe care îşi ofereau serviciile nişte prostituate (nişte „escorte”, cum se spune elegant). Studenţii au putut astfel beneficia şi ei de investigaţiile profesorului, nu ştim însă dacă de această democratizare a procesului instructiv-educativ au profitat şi escortele. Şi mai şi este păţania lui Jeffrey Toobin, un foarte cunoscut eseist, jurist, ziarist american, cronicar vreme de trei decenii la prestigioasa publicaţie The New Yorker şi colaborator la CNN. Toobin participa la o importantă video-conferinţă, alături („alături” e un fel de a spune) de alţi iluştri confraţi. Conferinţa era solicitantă, la un moment dat s-a luat o pauză, iar Toobin, ca să se mai elibereze de tensiunea acumulată, s-a dedat acelor plăceri pe care le numim, pudic, solitare, uitând să se deconecteze de pe platformă. Deşi el demonstra, pe viu, cât de friabile au devenit frontierele dintre sfera privată şi sfera profesională, prestaţia sa nu a fost apreciată cum s-ar fi cuvenit, omul fiind concediat de la The New Yorker. Peggy Sartre, care povesteşte în Le Point această nefericită întâmplare, nu uită să amintească faptul că Toobin e şi autorul unei cărţi despre relaţia dintre preşedintele Clinton şi Monica Lewinsky. Dar dacă lui Clinton i s-au trecut cu vederea în final micile nebunii din biroul oval, cum să nu ţi se pară nedreaptă soarta lui Jeffrey Toobin ?

***

La fel cum există soluri fertile şi care dau recolte foarte bogate, Facebook-ul e un teren extrem de propice pentru toţi cei care îşi varsă fierea, îşi răzbună frustrările şi complexele, pun în cuvinte otrăvite ura şi invidia acumulate în timp. Excelenta carte concepută de Cristina Hermeziu, Viaţa pe Facebook. Dau like, deci exist (Polirom 2020) ar trebui poate să aibă, la o nouă ediţie, şi un capitol intitulat „Dau block, deci exist” sau „Împroşc cu venin, deci exist”. Noi vorbim despre o reţea de socializare când în realitate pe Facebook se întâmplă o mulţime de alte lucruri: se înjură birjăreşte, se colportează infame murdării, se calomniază la greu, se produce o adevărată escaladă a urii la care se participă cu o voluptate morbidă. Oricine are posibilitatea să-şi dea cu părerea, să spună că X e un ticălos, că Y e un profitor, că Z a fost dintotdeauna o unealtă a puterii etc., etc. Mă uit uneori fascinat la astfel de intervenţii şi mă întreb cum un oarecare are tupeul să lanseze nişte murdării abjecte şi nişte minciuni grosolane în legătură cu persoane pe care se întâmplă să le cunosc foarte bine şi despre care ştiu că nu au nicio legătură cu acele incriminări aberante. E inutil să încerci să intervii şi să restabileşti adevărul: e ca şi cum tu i-ai atrage politicos atenţia unui individ să nu facă murdărie pe trotuar, iar el îţi răspunde cu un cap în gură. Şi mai e ceva: după ce timp de decenii, în regimul comunist, oamenii şi-au înghiţit vorbele, ei au descoperit, brusc, că pot spune orice, şi încă în public. Ar vrea, astfel, să facă uitată neputinţa lor de odinioară.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor