Pe urmele incaşilor (I)

Fascinaţia tărâmurilor legendare i-a însoţit mereu pe oameni în aventura căutării, ne asigură Umberto Eco în celebra sa Istorie a tărâmurilor şi locurilor legendare. La întâlnirea cu Lumea nouă, însă, la finele veacului al XV-lea, spaniolii conduşi de Columb au abandonat repede fascinaţia în favoarea profitului fabulos. Istoria cuceririi Americii a devenit rapid o tragedie de proporţii, asemănătoare cu cea a cuceririi Africii. Iar Europa conchistadorilor are toate motivele să-şi asume această tragedie ca pe o criză de conştiinţă.

Splendidele civilizaţii de la Tiwanaku, din Bolivia, de la Chavin de Huantar, de la Chan Chan şi, în final, cea incaşă, sunt punctele tari de pe harta civilizaţiilor precolumbiene ale Americii de Sud. Dacă primele trei au fost măcinate de conflicte interne, destinul civilizaţiei incaşilor a fost pecetluit într-o proporţie covârşitoare de cucerirea spaniolă. Duritatea extremă şi rapacitatea conchistadorilor au condus la dispariţia acestei civilizaţii uimitoare. După criteriile lui Arnold J. Toynbee, civilizaţia incaşă a intrat astfel în categoria civilizaţiilor blocate. Iar pecetea acestei istorii tragice o descoperi şi pe chipurile de astăzi ale incaşilor vorbitori ai străvechii limbi quechua. Ei reprezintă încă jumătate din populaţia statului Peru. Restul sunt metişi – aproximativ o treime – şi indieni aymara.

Călătoria a început la Lima, noua capitală creată de conchistadorii lui Francisco Pizarro, împreună cu jumătatea americană a familiei mele. Vechea capitală Cuzco, aflată în inima Anzilor, nu mai satisfăcea interesele cuceritorilor. Au construit centrul administrativ al noii şi bogatei provincii, în stil spaniol, pe coasta Pacificului, într-o regiune deşertică. Peste 12 milioane de oameni trăiesc în acest conglomerat urban, adică aproape jumătate din populaţia ţării. Capitala nu-ţi sugerează astăzi întâlnirea cu un tărâm legendar. Supraaglomerată până la sufocare, Lima este un spaţiu al contrastelor, la fel ca toată America Latină, de altfel. Peste vechea lume a incaşilor s-a suprapus astăzi o civilizaţie metisă de expresie stilistică preponderent barocă. Cuceritorii şi victimele lor. Poporul învins – incaşii – a rămas lipit de munţi, iar aici ei sunt în proporţie de peste 80%. Capitala este expresia acestui contrast care prelungeşte o tragedie istorică. Oraş cosmopolit în care lumea bună trăieşte în vile europene cu blazon, în vreme ce lumea celor umili populează coastele golaşe ale Anzilor. Te plictiseşti rapid de monotonia arhitectonică a caselor păturii superpuse, cu străzile protejate de curiozităţi indiscrete, dar te atrage magnetic lumea celebrelor favelas, a celor năpăstuiţi de soartă. Aş zice că lumea autentică a capitalei trăieşte chiar în aceste favelas. Minuscule căsuţe multicolore, improvizate din materiale ieftine. Pantele munţilor sunt atât de abrupte încât casele par să sfideze legile gravitaţiei, dar cu certitudine pe cele ale ingineriei. Pe alocuri roca cedează, prăvălindu-se cu tot cu locuinţe. De pe panourile publicitare uriaşe surâd populist politicienii care promit dreptate socială într-o lume mai bună, care nu va veni probabil niciodată. Ei sunt urmaşii conchistadorilor, iar în cel mai fericit caz metişi. E atât de apăsătoare tristeţea întipărită pe chipurile oamenilor din favelas şi atât de dureroasă sărăcia, încât îţi vine să arunci cu ceva în panourile politicienilor. Dar acestea tronează nestingherite, probă că sărmanii încă îşi mai pun speranţe în politicienii populişti. Iar populismul este la el acasă aici, dacă nu cumva a fost inventat special pentru lumea din favelas. Ne căţărăm anevoie pe străduţele înguste ca nişte cărări. Prezenţa noastră nu pare să le spună nimic oamenilor. Favelas e doar parte a destinului lumii celor învinşi o dată de către conchistadori şi perpetuu de către urmaşii acestora. Acest destin pare imuabil. Iar istoria dictaturilor – de care nici Peru nu a fost ocolit – confirmă acest tip de fatalism propriu lumii întârziate. Am cercetat mai multe favelas din dorinţa de a înţelege ceva despre ţara profundă. Ea se întinde pe zeci de kilometri pe pantele golaşe. Pentru că pământul de pe litoral nu poate fi accesibil oamenilor de rând.

În centru te întâmpină monumentalele clădiri ale guvernului, sobre şi foarte bine păzite. Deţinătorii puterii au abuzat sistematic majoritatea tăcută şi învinsă de lungul şir de dictaturi. Tot în acest spaţiu tronează superbele catedrale spaniole în stil baroc, edificate mai ales în perioada colonială. În catedrala centrală se află chiar osemintele cuceritorului imperiului incaş, Francisco Pizarro. E tratat ca un erou. Îl întreb pe ghidul nostru cum priveşte subiectul şi îmi mărturiseşte că pentru ei personajul nu e nimic mai mult decât un cuceritor sângeros.

Mihai Dorin este istoric şi publicist