Pe urmele incaşilor (III)

Înainte ca spaniolii să îşi impună propria lor logică a istoriei asupra incaşilor, mitul era mai tare decât istoria. Mitologia incaşă ne spune că două divinităţi ancestrale – Manco Capac şi Mama Ocllo – s-au ivit din lacul Titicaca, au migrat spre inima Anzilor, şi într-o vale delimitată de râurile Saphi şi Tullumaya, au înălţat cetatea Cuzco, care în limba quechua înseamnă „buricul universului”. Cuceritorii au găsit o populaţie străveche, numita Killki, care stăpânea o tehnică unică de prelucrare a andezitului, din care vor fi construite templele şi palatele capitalei. A durat două secole până când imperiul incaş s-a extins, devenind cea mai importantă forţă politică şi militară din America precolumbiană. Cetatea a fost construită în forma unei pume – animalul sacru al incaşilor. Capul pumei era templul de la Sacsayhuaman, iar coada era la Pumapunku. Coricancha (templul soarelui) era spatele pumei, în vreme ce Huancapata era piaţa de ceremonii (azi Plaza de Armas) şi simboliza inima pumei.

Citadela părea inexpugnabila. Şi aşa a fost până în ziua de 8 mai 1535, când Francisco Pizzaro, însoţit de cei patru fraţi ai săi, de 180 de marinari şi 37 de cai a ajuns la Cuzco. În mitologia milenaristă incaşă, Salvatorul trebuia să fie un om alb. Dacă la aceasta adăugăm înălţimea neobişnuită a conchistadorilor şi armele lor strălucitoare, avem câteva ingrediente pentru a înţelege de ce împăratul Atahualpa i-a primit prietenos pe emisarii conchistadorului. De aceea au şi venit neînarmaţi. Naivitatea fatală! Spaniolii i-au măcelărit pe însoţitorii împăratului, iar pe acesta l-au luat ostatic, au negociat o recompensă uriaşă pentru eliberare, după care l-au ucis. Astăzi mai toată lumea ştie de isprăvile lui Pizzaro, care la 1510 era primul european care descoperea Pacificul, iar în următorii 25 de ani avea să aducă sub stăpânirea Coroanei Spaniei cel mai vestit şi mai bogat imperiu din America. Puţini mai ştiu numele învinsului. Vae victis! Iar aceasta întăreşte convingere acelor mulţi, că istoria e scrisă de învingători cu sângele celor învinşi. Există însăşi o judecată divină, pe care istoricii moderni o ignoră de regulă, privilegiind logica pozitivistă a bătăliei pentru putere. Pizzarro avea să fie asasinat în anul 1535, în noua sa capitală Lima, de câţiva spanioli pe care îi trădase. O soartă asemănătoare au avut şi fraţii săi însoţitori în expediţie, Gonzalo şi Hernando. Împărţirea prăzii a devenit un pretext diabolic de discordie între învingători. Gonzalo a fost executat în anul 1548, după ce a intrat în conflict cu viceregele Perului, iar Heranndo avea să fie capturat la Cuzco de un alt conchistador, Diego de Almagro, murind în cele din urmă în Spania, după 20 de ani de temniţă. Răsplată divină, ar spune creştinii cu frică de Dumnezeu. Simplă întâmplare, ar spune un istoric modern, doldora de învăţătură, dar eliptic de credinţă, pentru care Dumnezeu a fost demult evacuat din istorie. Nu e mai puţin adevărat însă că imperiul incaşilor era subminat de lupte dinastice, care au facilitat misiunea lui Pizzarro.

Când în faţa ochilor acestuia a apărut superba capitală Cuzco, priveliştea a depăşit imaginaţia cuceritorului însetat de glorie şi aur. Templul era acoperit cu aur, iar în grădina palatului reprezentările porumbului erau meştejugite din aur încrustrat cu pietre preţioase. Totul a fost jefuit în cel mai scurt timp. Iar ca semn că istoria incaşilor s-a încheiat, peste ruinele celebrului templu Coricancha, conchistadorii au înălţat Iglesia de Santo Domingo, o capodoperă a barocului spaniol. Din celebrul Templu al Soarelui au mai rămas doar zidurile de andezit, prea trainice pentru a fi demolate. Trăinicia acestora a salvat de la distrugere şi impresionantul ansamblu de la Sacsayhuaman, dominând o colină înaltă, de pe care ţi se înfăţişează cea mai impresionantă imagine a fostei capitale.

Dacă istoria învingătorilor a dominat timp îndelungat imaginaţia oamenilor şi preocupările istoricilor, cea a învinşilor şi-a făcut loc mult mai târziu şi anevoios. Doar cuceritorii scriu istoria, nu-i aşa! Vedem aceasta şi în tentaţia cuceritorilor ruşi de azi de a răstălmăci istoria şi identitatea poporului ucrainean. Nimic nou sub soare, cum s-ar spune. Aşa au lucrat mereu cuceritorii. Dar tot istoria ne mai spune că nici ei nu sunt eterni şi cu atât mai puţin infailibili. După dobândirea independenţei, acum aproape două secole, popoarele Americii Latine şi-au recuperat istoria. Iar în această materie a contat faptul că incaşii şi-au apărat identitatea culturală, mimând adesea supunerea faţă de stăpâni. Strategia supunerii aparente, cum ar spune antropologii. Templele le-au fost distruse, zeii au fost exileţi, aurul le-a fost jefuit. Dar un lucru nu au putut distruge conchistadorii: puterea incaşilor de a supravieţui. Cu alte cuvinte, incaşii au ieşit din istorie pentru a rămâne în istorie. Iar aici, la Cuzco, ei reprezintă azi 90% din populaţie. Dar nici zeii nu au fost întru totul exilaţi, aşa cum au crezut spaniolii, probă că aceştia sunt mai tari decât vremurile, iar memoria mai profundă decât istoria.

Mihai Dorin este istoric şi publicist