Pericolul încremenirii în protest

Spaţiul public e agitat.

De nicăieri, auzi că sute de cetăţeni se mobilizează pentru a străbate cu maşinile în ritm de melc drumuri sparte. Şi nu în zone cu tradiţii ONG-iste. La Darabani!

Judecătoriile fucţionează pe avarie, magistraţii curajoşi fac destoinic cu rândul de gardă, la limita regulamentului.

Acelaşi exemplu îl dau actorii şi artiştii în faţa sălilor de spectacole. Studenţii şi profesorii, la universităţi.

ONG-iştii şi simpli cetăţeni strigă împotriva OUG pe justiţie. Să prinzi o zi liberă în Piaţa Victoriei e ca şi cum ai câştiga la loterie.

Taximetriştii (lumii de ieri), ca de obicei, sunt împotriva UBER-ului din viitor.

Transportatorii, împotriva legislaţiei. Părinţii copiilor cu dizabilităţi, împotriva Guvernului. Apoi, medicii de familie, medicii veternari şi medicii de gardă.

Elevii atrag atenţia asupra sistemului de educaţie lăsând foi albe la simulări.

Pe 30 martie, la Bucureşti, se anunţă un lanţ uman de 6 kilometri împotriva drăgnismului. Am sărit pe cineva?

A ieşi la un protest, a sta cu o pancartă în mână era un exerciţiu insolit de exibiţionism civic. În doi ani a ajuns un obicei precum consumul cafelei sau al ţigărilor. Ai nevoie de protest ca să-ţi calmezi furia. E terapie curată. Efectele dezamăgesc, e greu de cuantificat cât inhibă sau întărâtă puterea. Însă "viciul" se înteţeşte.

Profilul nemulţumiţilor s-a schimbat. Au apărut protestarii profesionişti. Că e vorba de justiţie, autostrăzi, spitale, educaţie, Guvern, termenele proceselor lui Dragnea, ei sunt mereu acolo. Fără să ştie, se transformă într-un tip de revoluţionari. Mereu în pieţe, pentru cauza tuturor. Orice acţiune a puterii e un prilej de contestare.

Protestele sunt inovative. Ce a făcut Ştefan Mandachi cu campania #şîeu dă clasă multor profesionişti în publicitate şi PR. Sute de firme au oprit lucrul. O parte din ţară a intrat în stand-by. E ceva mai mult decât a fi mulţi, strânşi, gălăgioşi, undeva. E vorba de solidaritate. Antrenament pentru un mare eveniment, cum ar fi  grevă generală sau o grevă fiscală? Nu este exclus. Categorii supuse, fricoase, cum sunt oamenii de afaceri, ies la luptă directă cu statul, ăla care poate trimite pe capul lor ceva mai rău decât jandarmii – controalele, ANAF-ul. Pe lângă #şîeu, alţii şi-au stors minţile să inventeze ceva ca să fie reţinut, remarcat sau imitat. E o competiţie. Un nivel superior de preocupare.

Protestele sunt deranjante pentru putere, iar sistemul de propagandă, public şi privat, se chinuie să le ignore sau să discrediteze iniţiatorii. Jandarmii, cu un buget crescut de cinci ori!, s-au transformat în hărţuitori. Nu mai avem marele protest, în care indivizii şi categoriile sociale se topesc amorf. Se protestează, sistematic, pe categorii socio-profesionale, ca şi cum s-ar da ştafeta. Ce lipseşte? A dispărut spontaneitatea, surpriza. Trăim şi un fenomen de birocratizare a protestului. Manifestaţiile sunt programate, organizate, coordonate, chiar dacă nu există lideri în sensul clasic. Dacă Guvernul dă OUG în timpul săptămânii, lumea îşi face timp abia în weekend. Se comportă ca şi cum dictatura vine într-o joi, iar duminica, justiţia este luată prizonieră.

Cum se văd aceste proteste din afară? Sunt ultimele pâlpâiri disperate ale unei societăţi călcate în picioare? Sau germenii sănătoşi ai unei societăţi care refuză să se predea şi va reuşi, în cele din urmă, să facă faţă tăvălugului autoritar?

Prin regiune se vorbeşte de o "primăvară balcanică", dar vremea e imprevizibilă. Românii au inventat o cultură a protestului deloc compatibilă cu imaginea "mămăligii care explodează" prin surprindere. Adevărat, cei mai mulţi au rămas letargici, însă cei puţini devin tot mai energici. La fel de periculoasă ca letargia este încremenirea în protest, adică absenteismul la vot. Sondajele pentru alegerile europarlamentare indică în continuare o prezenţă ridicolă la urne. După tot ce s-a întâmplat, e ca şi cum ne-am trage glonţul de argint în picior. Este nevoie de o campanie #şîeu la vot.