Permanenta sfidare

Este stupefiantă încăpăţânarea cu care coaliţia de guvernământ urmăreşte să-şi concretizeze planurile ignorând opiniile specialiştilor, reacţiile societăţii civile, avizul negativ al instituţiilor abilitate. Modificarea legilor justiţiei a fost respinsă de CSM, de parchete, de Curtea Supremă, mii de magistraţi s-au exprimat şi ei semnând o moţiune de protest. Nu se întâmplă mai nimic. Se merge mai departe, se dă impresia că se cedează în anumite puncte pentru ca să vedem curând că era vorba de o manevră înşelătoare, menită a face loc unei prevederi încă şi mai nocive, se spun minciuni cu o dezinvoltură derutantă, scopul ultim al acestor operaţii este urmărit cu o perseverenţă diabolică. Nu altfel stau lucrurile cu aşa-zisa „revoluţie fiscală”. Rar iniţiativă legislativă care să mobilizeze împotrivă practic pe toată lumea. Se opun sindicatele, patronatele, experţii (experţii adevăraţi, nu cei din tagma lui Ciuvică), primăriile, societatea civilă etc. Rezultatul? Guvernul îi dă înainte cu ordonanţa de urgenţă, ni se aruncă praf în ochi şi ni se spune că albul e negru şi că suntem pe cale de a ne bucura (ce şansă!) de cea mai bună dintre reformele posibile. Pe scurt, puterea nu ţine cont de nimeni şi de nimic.

Şi cine face această „revoluţie fiscală”? Un prim-ministru care îşi păstrează probabil banii sub saltea întrucât declară că nu posedă card bancar, comisioanele percepute de bănci părându-i-se exagerat de mari (ceea ce nu e cazul milioanelor de cetăţeni români care îşi iau salariul pe card şi care sunt mai puţin înlesniţi financiar decât Mihai Tudose). Această gândire primitivă se combină la domnul prim-ministru cu viguroase reflexe de activist comunist. Nu mai departe de şedinţa de guvern de miercuri, Tudose a înfierat cu sfântă mânie revoluţionară multinaţionalele şi băncile care – vezi bine – sug sângele poporului. Nu era nimic surprinzător aici: cu câteva zile înainte, o doamnă care a dispărut o vreme din peisaj, Ana Birchall, lovea necruţător – de altfel fără legătură cu subiectul respectivului talk-show – în bănci, de unde se putea deduce uşor că la PSD s-a dat ordin pe unitate să fie demascaţi capitaliştii şi bancherii. Această demagogie populistă este destinată, presupun, amărâţilor care au rate la bănci şi care se defulează („că bine le zice!”) prin intermediar. Tudose a mers încă şi mai departe aruncând cu o mână de noroi chiar şi în uzinele Dacia. Or, Dacia-Renault reprezintă un simbol al reuşitei economice şi una din puţinele embleme româneşti recognoscibile aproape oriunde în lume. În loc să se preocupe de autostrada Piteşti-Sibiu, fără de care viitorul uzinelor Dacia devine tot mai nesigur, premierul insinuează că manifestaţia de protest a muncitorilor a fost organizată de „conducere” (citeşte: „de străini”) şi că Dacia îşi externalizează profitul. Dacă socoteşte că e aşa, n-are decât să trimită acolo organele  de control. Dar nu asta e miza, ci efectul propagandistic, retorica antioccidentală, demonizarea patronilor şi a „străinilor”. Caracterul rudimentar al acestor operaţii de intoxicare a opiniei publice arată, o dată în plus, nivelul lamentabil al guvernării actuale. Cei care deţin frâiele puterii se remarcă, din nefericire, prin incompetenţă, inadecvare, incultură, făţărnicie şi, bineînţeles, populism cât cuprinde. Aş adăuga lipsa de inteligenţă adică, pur şi simplu (n-are rost să fim eleganţi cu cine nu merită), prostia. O prostie în felurite întruchipări: avem astfel prostia candidă şi pitorească – Petre Daea, prostia bolovănoasă – Mihai Tudose, prostia abisală – Liviu Pop, prostia cu ştaif – Tăriceanu, prostia ţâfnoasă – Olguţa Vasilescu, prostia gureşă – Gabriela Firea, prostia unsuroasă – Sorin Grindeanu, prostia incoerentă – Ionuţ Mişa, prostia şmecheră – Florin Iordache, prostia ticăloasă – Şerban Nicolae, prostia obraznică – Eugen Nicolicea, prostia agresivă – Codrin Ştefănescu, prostia tentaculară – Liviu Dragnea. Inutil să precizez că, aşa cum un prost îşi poate da doctoratul, la fel de bine el poate ajunge ministru, parlamentar, om de afaceri etc. Prostul are nebănuite capacităţi de adaptare şi, prin tenacitate, poate izbândi strălucit în viaţă.

Tot un reflex comunist este şi „argumentul” că doar ei, cei de la putere, reprezintă poporul. Lenin a recurs din capul locului la o şmecherie cusută cu aţă cam groasă, dar care s-a dovedit eficientă, numindu-i pe cei din partid care îi erau favorabili „bolşevici”, iar pe cei din fracţiunea rivală „menşevici”, inducând astfel ideea că cei care îl susţineau erau majoritari. Coaliţia de la guvernare invocă mereu rezultatul votului din 2016, deşi la acel scrutin a participat o mică parte a electoratului. Tăriceanu atinge aici culmi ale ridicolului, el al cărui partid a fost votat de un număr cu totul modest de alegători. Refrenul cu „noi reprezentăm voinţa populară” mai urmăreşte un scop, anume marginalizarea şi neutralizarea opoziţiei. Neluându-o în seamă, făcându-se că nu o observă, puterea aruncă opoziţia în derizoriu. Cât despre societatea civilă, acolo funcţionează reţeta conspiraţionistă – străinii, Soros etc.

Deriva guvernării PSD-ALDE este tot mai evidentă. Optând să-şi exercite puterea în mod autoritar, invocând orbeşte, cu un soi de fervoare mistică, precum odinioară partidul comunist, „programul de guvernare”, regimul Dragnea-Tăriceanu-Tudose riscă să arunce România în haos.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor