Pesimism

Arhitecţii care au profesat în comunism îşi amintesc atmosfera cenuşie a spaţiului de creaţie. Peste nouăzeci la sută din construcţii erau adaptări de proiecte tip, îndelung studiate în institutele de proiectare. Soluţiile noi erau posibile la omniprezentele blocuri de locuinţe cu magazine la parter plantate pe marginea străzilor mai importante. Sărăcia exclusivistă a mijloacelor tehnologice utilizabile în construcţii creau arhitecţilor stres existenţial. Nu se putea anticipa nici o ieşire. De la an la an condiţiile de proiectare erau mereu mai triste. O întâmplare petrecută prin anul 1986 dă o lumină stranie, kafkiană, stării de viaţă degradante a unui arhitect. Am participat atunci la bienala internaţională de arhitectură de la Sofia. Nu direct, cum ar fi normal, ci sub masca excursioniştilor prin Bulgaria parţial şi ocazional nimeriţi la eveniment. Dar nu bienala este substanţa întâmplării mele. Într-o fereastră dintre activităţi, un grup de arhitecţi ne-am pornit să vizităm noul centru de afaceri construit din oţel şi sticlă, proiectat de un cunoscut arhitect spaniol într-o perioadă în care în România nu exista decât beton turnat strâmb, prefabricate ciobite, reparate cu tencuială ieftină.

La capătul liniei de tramvai, în iarba înaltă, tânăra şi frumoasa noastră colegă a zărit o sticlă de apă minerală din plastic, similară cu cele aruncate astăzi în România mai peste tot. A tâşnit ca un resort să şi-o însuşească, să o ia amintire în ţară unde erau prohibite. A aruncat din ea restul de apă, i-am admirat împreună, câteva clipe, designul şi a pus-o în sacoşică.

Căderea acestui comunism a stârnit în breasla noastră un imens, precipitat, optimism. La prima mare întrunire naţională s-a produs un balamuc desăvârşit. Fiecare arhitect voia să vorbească, în timp ce nici unul nu dorea să asculte. Era o fierbere, un clocot răbufnit din voinţa comună de a arde etapele normalizării, de a ajunge instant în starea de graţie a creatorului de spaţiu cultural absolut necesar societăţii noastre rudimentalizate. O stare de graţie ce urmărea să includă recunoştinţa societăţii pentru calitatea noilor spaţii de viaţă, publice şi private. Speram noi ca marea arhitectură românească să fie posibilă în continuarea tradiţiilor valoroase.

A existat atunci, după uciderea lui Ceauşescu, o reală dorinţă de implicare a arhitecţilor în administraţie, dorinţă omorâtă încetul cu încetul de dezinteresul noilor politicieni pentru normalitate şi pervertită în forme meschine de luptă pentru existenţă. S-a putut constata, în scurt timp, cu oroare, că în noile politici, indiferent de partid, nu există nici cel mai mărunt interes pentru calitatea arhitecturii şi urbanismului din România, nici măcar cât comuniştii lui Ceauşescu.

S-au împlinit treizeci de ani de la trecerea acelui entuziasm în nefiinţă. După modelul evreilor antici, sunt necesari patruzeci de ani pentru ca un popor să treacă de la mentalitatea de sclav la cea de om liber. Pe lângă faptul că nu a trecut atâta timp românii nici nu au beneficiat de conducători dedicaţi binelui public de calibrul lui Moise.

Frâiele dezvoltării noastre haotice pe întreg teritoriul naţional sunt ţinute cu cerbicie şi incompetenţă, alternativ, de oameni care învaţă să conducă treburile publice abia când ajung în astfel de funcţii. Ei au reuşit, printre multe altele, să facă să dispară o profesie şi un domeniu esenţial în evoluţia oricărei societăţi, acelea de urbanist şi urbanism. Această dispariţie a fost însoţită de anemia până la moarte a priceperii în managementul dezvoltării urbane.

Întâmplarea norocoasă poate aduce persoane cu aptitudini într-un domeniu complicat cum este acela al afacerilor publice. Dar este evident că societatea noastră nu este interesată de educarea performantă a celor care urmează să determine prin ştiinţa lor destinele comunităţii. Nu există conştiinţa faptului că managementul public presupune pregătire specifică. Până şi comuniştii, oricât erau de ispitiţi să bulverseze valorile, şi-au dat seama că nu este suficient ca cineva să devină politruc pentru a conduce o unitate administrativă. Ei au înfiinţat o academie pentru a-i învăţa, cât de cât, alfabetul, evident ideologizat, al unei asemenea întreprinderi.

Astăzi oricine dispune de mulţi bani, oricine are capacitatea de a sparge sticla micilor ecrane pentru a pătrunde în minţile alegătorilor, capătă putere şi funcţii publice indiferent de priceperea lui în domeniu. Dreptu-i?

Adevărul este că nu despre dreptate este vorba, ci despre eficienţă. Nu poţi spera ca un cal de curse să performeze la tracţiune, cum nu poţi spera ca un cal de povară să câştige cursele de galop. Dar ce pretenţii poţi avea de la gloabe?

Revenind la arhitecţi şi oraşe, să facem remarca negativă referitoare la dezordinea totală a formelor de expresie a arhitecturii de pe teritoriul oricărei localităţi din ţară. Este vorba de delicata problemă a stilului, a programului estetic posibil în evoluţia formei urbane. Primele responsabile de dirijarea acestui fenomen sunt administraţiile. Ele trebuie să reglementeze urbanistic şi să susţină arhitectura programatică. Se întâmplă pe undeva aşa ceva în ţară? Nu, cu o excepţie. Din ultimele manifestări publice, Clujul dă semne solide de normalizare. Dar, nu-i aşa, cu o floare nu se face primăvară.

În acest context, ce pot face arhitecţii? Teoretic multe, practic mai nimic. Sunt două entităţi care ar trebui le confere forţă de grup, Ordinul Arhitecţilor, gestionar al profesionalismului, şi Uniunea Arhitecţilor, axată pe fenomenul cultură circumscris profesiei de arhitectură. Din nefericire, ele nu reuşeşc să-şi facă vocea cunoscută, distinctă în spaţiul public. Nici nu au capacitatea de a influenţa decidenţii politici.

În concluzie, pentru multă vreme de acum înainte, poate pentru totdeauna, vom continua să schilodim spaţiul de viaţă şi să ne îmbolnăvim sufletele. Fără să ne oblige nimeni.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului