Politica memoriei ca impostură

Partidul prezidenţial a pierdut alegerile, dar a constituit o majoritate cu USR-PLUS şi UDMR, în care nici PNL, nici preşedintele nu au crezut vreo clipă. Astăzi ştim şi de ce. Proba clarisimă este chiar criza politică declanşată exclusiv din voinţa triumviratului Iohannis – Cîţu – aripa PDL din PNL, adică cea oportunistă şi eliptică de viziune.

Măruntul slujbaş Cîţu a numit un executant după chipul şi asemănarea lui ca însărcinat cu politica memoriei, combaterea xenofobiei şi antisemitismului, funcţie creată special pentru acesta. Această misiune presupune un cumul de calităţi, precum cunoaşterea temeinică a istoriei naţionale şi a relaţiilor interetnice, echilibru, echidistanţă, discernământ şi bună credinţă. A mai evoca în cauză şi patriotismul, adică atributul de care orice împuternicit al statului român, în orice domeniu, ar trebui să se învrednicească este curată pierdere de vreme. Guvernul Cîţu demonstrează cu fiecare zi că serveşte orice interese, mai puţin cele ale naţiunii române. Spun aceasta pornind fie chiar şi numai de la constatarea că nu are niciun proiect şi nicio idee clară cu privire la România. Iată cum poate să ne servească memoria. Poate deprinde ceva şi împuternicitul guvernului în materie. La recenta reuniune de la Kiev, statul român a fost atacat de către preşedintele Ungariei, care a comparat ocuparea Crimeei de către Rusia cu Tratatul de la Trianon, dintre România şi Ungaria, care a consacrat recunoaşterea unirii Transilvaniei cu ţara mamă. Atacul este cu atât mai iraţional cu cât înaltul oficial maghiar a pus pe picior de egalitate o agresiune urmată de o ocupaţie militară a unui teritoriu aparţinând Ucrainei cu un act diplomatic, respectiv un acord între părţi. De faţă erau premierul român şi ministrul de externe. Ambii demnitari au tăcut mâlc la acest afront impardonabil adus demnităţii naţiunii române şi adevărului istoric. Prudenţă diplomatică? Categoric nu! E vorba pur şi simplu de laşitate. Cu aceşti indivizi apărăm interesele şi onoarea României? Cu un guvern care se pretinde exponentul unui partid istoric, ce nu a făcut însă nici cel mai mic gest de a se delimita de tăcerea strigătoare la cer a celor doi demnitari? Laşitatea lor este pe cât de tristă, pe atât de revoltătoare. Faţă de tăcerea acestora, locvacitatea obraznică şi imatură a unui trepăduş pus să apere orice, mai puţin istoria şi memoria poporului român, nu ar trebui probabil să ne surprindă. Personajul acesta crescut în curtea din spate a baronilor liberali are câteva calităţi care-l fac util: şterge clanţa la Palatul Elisabeta şi primeşte ordinele în plic de la oricine îl poate promova. Pe scurt este un exemplar emblematic de versatilitate lucrativă. Există în România istorici autentici, nu improvizaţi în tainiţele partidului, dar care nu au nicio şansă să fie investiţi într-o asemenea magistratură. Profesiunea de istoric incumbă de când lumea, la noi şi aiurea, cunoaştere, responsabilitate şi maturitate. Prin vocea istoricului se exprimă oameni, popoare şi naţiuni, cu năzuinţele, frământările şi suferinţele lor. În plus, istoria unei naţiuni este o componentă inextricabilă a doctrinei naţionale. De aici complexitatea cunoaşterii istoriei şi multiplele sale implicaţii în întreaga sferă a umanului.

Mi-am exprimat nedumerirea şi protestul văzându-l cuprins de febrilitate în abordarea unor subiecte ce ţin de sfera şi politica memoriei. Am fost frapat să-l văd acuzându-l pe venerabilul preşedinte al AFDPR, Octavian Bjoza, de vinovăţii inventate, la pachet cu o totală lipsă de discernământ. A obţinut imediat demiterea sa dintr-o funcţie publică binemeritată. A venit la rând protestul vehement împotriva ridicării bustului lui Octavian Goga la Iaşi. Pretextul? Antisemitismul fostului prim-ministru trecător, dintr-o perioadă tulbure a istoriei europene. Nu au mai contat nici opera marelui poet, nici acţiunea lui de tribun al neamului. Pentru pitici, măreţia istoriei este o povară şi o carte cu şapte peceţi. A contat exclusiv voinţa de umil slujbaş. Goga vs. piticul din grădina guvernului. A învins ultimul. Ce vremuri trăim?

Atunci când USR-PLUS a fost practic alungat din coaliţie şi a semnat o moţiune de cenzură împreună cu AUR, pârâciosul de serviciu s-a pripit lamentabil, ameninţând că va aduce la cunoştinţa Europei, Americii şi Israelului, nici mai mult nici mai puţin decât faptul că o simplă înţelegere într-o chestiune strict punctuală îi califică pe foştii aliaţi drept… fascizanţi. Nu am mai auzit în anii din urmă despre un gest public de o asemenea slugărnicie şi infantilism. De unde se vede că obiceiul de a linge clanţe creează dependenţă.

În fine, pentru liniştea noastră, stăpânul lui de la guvern e croit după acelaşi calapod şi va dispărea definitiv, asemenea tuturor nulităţilor, o dată ce va fi văduvit de funcţie. Soarta slugilor dintotdeauna este să se creadă mari prin funcţie şi să se întoarcă la condiţia lor funciară. În lipsa reacţiei publice ei pot ajunge „mari”, exact acolo şi când nu trebuie, în vremurile ticăloase în care lichelele fac legea. În final însă istoria şi memoria aşază lucrurile în matca lor. Dar taina acestei lucrări a istoriei nu e accesibilă trepăduşilor.

Mihai Dorin este istoric şi publicist