Poveste cu vaccin

Cartoful a fost adus în Europa după descoperirea Americii (1492). Înainte de acest moment, oamenii de pe bătrânul continent habar nu aveau de existenţa atâtor mâncăruri în care „barabula” joacă rolul principal. Copiii nu ştiau de cartofi prăjiţi, vă puteţi imagina aşa ceva? Pare o aberaţie, nu? Nici porumbul nu era prezent în farfurii. Mămăliga cu brânză era încă ceva de domeniul viitorului la jumătatea secolului al XV-lea. Incredibil, dar adevărat.

O să credeţi că vorbesc prostii, dar chiar şi mult timp după aducerea lui în Europa, cartoful era în unele ţări văzut ca un fel de mâncare pentru porci, interzisă oamenilor, toxică, destinată eventual doar puşcăriaşilor, duşmanilor, celor pe care îi vrei morţi. În Franţa, de exemplu, era considerat spurcat, cauzator de lepră. Asta şi după mai mult de două secole de la traversarea lui peste Atlantic. Puteai să pui în faţa cuiva cea mai delicioasă farfurie cu cartofi pai à la McDonald’s că nu se atingea nici dracul de ea. Mulţi şi-ar fi făcut chiar cruce văzând-o.

De la rege până la ultimul sărac de la ţară, toţi franţujii vedeau leguma asta ca pe ceva total neinteresant din punct de vedere culinar. Ca să vă daţi seama cât de dispreţuită era, Parlamentul Francez a adoptat în 1748 o lege prin care interzicea consumul acelor tuberculi „otrăvitori”. Cine mânca barabule încălca legea, fraţilor!

Ei bine, un anume cetăţean francez, pe nume Antoine-Augustin Parmentier, care s-a întâmplat să fie şi farmacist de meserie într-un război dintre Anglia, Franţa şi Prusia (1754-1763) a avut nefericita, dar şi inspirata ocazie de a se confrunta direct, face to face, cu oribilul aliment. În acel război a fost luat prizonier de către prusaci şi forţat să mănânce doar cartofi. Vă daţi seama ce tragedie a fost în gura lui, francez fiind, cu ideile alea despre cartofi, şi băgat în mod metodic cu botul în barabule precum porcii, zi de zi? N-aş fi vrut să fiu în pielea lui. În mod miraculos, însă, perioada aceea de cură de cartofi nu i-a provocat nicio îmbolnăvire de lepră sau de alte afecţiuni, a supravieţuit bine-mersi şi s-a întors sănătos acasă. Intrigat şi scindat între preconcepţiile natale şi constatările de pe teren, farmacistul nostru s-a apucat să studieze problema şi şi-a pus în cap să convingă propriul popor că leguma pe care ei o priveau cu atâta dispreţ e de fapt benefică. Era o misiune aproape imposibilă, cred că Valeriu Gheorghiţă mi-ar da dreptate, dacă înţelegeţi ce vreau să spun…

A reuşit prin studiile sale să convingă încetul cu încetul o parte a elitei franceze, reuşind ca în 1772 să contribuie la ridicarea interdicţiei pentru cartofi. În 1773 a primit chiar un premiu al Academiei Besancon pentru faptul că a dovedit aportul important al cartofului ca sursă de nutriţie pentru oamenii care sufereau de dizenterie.

Cu toate aceste „succesuri”, majoritatea covârşitoare a conaţionalilor săi avea încă o aversiune puternică pentru tot ce era legat de leguma cu pricina. Nu le plăcea şi gata, şi  părea că nimic şi nimeni nu le va schimba atitudinea vreodată. Cartoful era în continuare obiect de frică şi ură în acelaşi timp. Îmi imaginez deja căsătorii distruse după ce vreunul dintre soţi a aflat că jumătatea lui a consumat pe ascuns un cartof pai la o petrecere deşucheată. Nici nu vreau să ştiu câte fete sau băieţi au fost refuzaţi în relaţie sau căsătorie pentru că aveau alte păreri despre cartofi decât iubirea vieţi lor, nu mai vorbesc ce scandaluri ieşeau în familie dacă veneai mirosind a barabulă „infectă”…

Parmentier a trecut la atacuri directe. A început să facă publicitate la mâncăruri de cartofi, organiza dineuri cu vedete ale momentului (Benjamin Franklin, Antoine Lavoisier) în care se serveau delicatese cu infama „tocătură pentru porci”, ba chiar a oferit la un moment dat, în mod simbolic, regelui şi reginei Franţei un buchet din flori de cartof. Dar nimic, domnule, procentajul de „vaccinaţi” ai cartofului era infim… Regele, cei de la curte, intelectualii si bogătaşii cu gusturi fine îl agreau, dar masa mare a poporului nici nu voia să audă. Era lucrul dracului, îl blestemau când îl vedeau ori auzeau de el. Cu siguranţă erau o mulţime de-alde Şoşoacă prin pieţe care „deconspirau” misiunea malefică pentru care tuberculul a fost trimis pe Pământ de către forţe oculte, faptul ca provoca sterilitate atât la bărbaţi, cât şi la femei pentru multe generaţii, că provoca moartea subită, sughiţul fără oprire, mâncărimi de piele prin locuri intime ş.a.m.d. Şamanii şi vracii făceau licori împotriva deochiului cu cartof…

Să vedeţi ce a făcut într-un final eroul nostru, este uimitor, pe cât de scandalos, pe atât de practic şi eficient.

I-a cerut regelui Ludovic al XVI-lea un lot de teren agricol mărişor la Sablons, nu departe de Lion. Acolo a început să cultive intensiv cartofi, dar în preajma timpului de cules a cerut de la acelaşi rege să îi trimită câteva gărzi de soldaţi bine înarmaţi care să asigure paza terenului. Întregul proces al păzirii recoltei era făcut într-un mod cât mai pompos, cu mult tam-tam, astfel încât să se afle în toată regiunea că acolo se afla ceva extrem de valoros care trebuia supravegheat ca pe ochii din cap. Ceva care să merite să fie furat! Paznicii au fost instruiţi să facă în aşa fel încât eventualii hoţi să fie lăsaţi să plece cu tot cu pradă. De asemenea, aceştia au fost sfătuiţi să primească şi mită în schimbul unor cantităţi de cartofi, oricât de mari erau acestea. Stil curat românesc, nene!

Nu e greu de ghicit ce s-a întâmplat. Lucrul interzis şi dispreţuit a început să fie dorit cu înfrigurare de un număr din ce în ce mai mare de hoţi curioşi şi/sau întreprinzători. Aceştia, la rândul lor au creat pofte culinare, ba chiar dependenţe altor cetăţeni cinstiţi, iar restul e deja istorie. Azi, în Franţa, cartoful este…., ştiţi bine ce şi cum este, ca peste tot în lume, trebuie să te abţii să nu mănânci prea mulţi „French fries” că te îngraşi…

Ce legătură are cartoful cu vaccinul anti-Covid? Chiar nu se vede? Poate că cel din urmă nu o fi la fel de bun la gust, dar cu siguranţă este util cum puţini dintre cei care-l urăsc sau cărora le e frică de el îşi imaginează. Unii ar da vina pe popor, că din cauza lui lucrurile sunt astfel, lente. Dar oare aşa este? Eu unul cred că marea diferenţă dintre cele două situaţii este un om la conducere precum Parmentier care să cunoască foarte bine „produsul” şi „clienţii” şi care să ştie cum să creeze dorinţa şi să arate necesitatea. Ţările care au o rată scăzută de vaccinare, cu noi în frunte, nu au un asemenea om. Noi, românii, cel puţin, avem doar duşmani acolo sus. Şi uite aşa restul lumii papă cartofi prăjiţi, iar noi ne uităm pe după gard şi habar n-avem cât de buni sunt…

Briscan Zara este scriitor şi publicist