Povestea unei familii de martiri, aşa cum am aflat-o eu

Neamul lor se numea Şuşman, iar destinul tragic este aproape sinonim cu cel al ţării. Atunci când l-am cunoscut, la mijlocul anilor ’80, pe unul dintre fii lui Teodor Şuşman, istoria rezistenţei din munţi era un subiect interzis. Nici un istoric din România captivă nu a riscat să abordeze subiectul, altfel decât în cheie partizană. Damnatio memoriae era mai mult decât o lespede de mormânt. La Politehnica ieşeană l-am avut student pe nepotul lui Teodor Şuşman. Era exact genul de tânăr cu care ma împrietenesc, adică politicos şi cu mult bun simţ. Într-o zi m-a invitat să-i cunosc părinţii, iar de Crăciun am ajuns la Cernavodă. M-a întâmpinat în gară un domn între două vârste, înalt, uşor aplecat şi cu o mină tristă întipărită pe chip. Vorbea puţin şi măsurat, cu un uşor accent ardelenesc. Era Emil Şuşman, fiul cel mic al eroului din Apuseni, fostul primar din Rechiţele. Se stabilise la Cernavodă prin căsătoria cu o fată din părţile locului, după anii de detenţie şi domiciliu obligatoriu din Bărăgan. Nu a fost greu să descopăr în domnul Emil un personaj dintr-o altă lume, total necunoscută mie. L-am îndrăgit şi inclin să cred că şi reciproca a fost adevărată, devreme ce a repetat invitaţia de a-i fi oaspete. Nu ştiam nimic despre destinul tragic al familiei lui. După ce voi fi trecut testul încrederii, am petrecut seri prelungite la un pahar de vin de Murfatlar, ascultând fragmente din viaţa chinuitei lui familii. Vorbea în şoaptă, de parcă ar fi fost urmărit. Îi evoca pe fraţii mai mari, Teodor şi Avisalon, despre care nu mai ştia nimic, dar presupunea că vor fi trecut Dunărea şi poate vor fi ajuns în Lumea Nouă. Îşi amintea cu duioşie chipul mamei sale, Catrina, care murise în urma torturilor, atunci când el era deja în închisoare. Cuvintele se înecau în lacrimi ori de câte ori aduna cioburi din viaţa familiei lui. Nu i-am pus prea multe întrebări de teamă să nu-i par suspect şi să se închidă în tăcere. Azi, când domnul Emil nu mai e demult printre noi, regret acel exces de prudenţă. Între timp, domnul Emil a trecut la Domnul, cu atâtea amintiri nemărturisite şi atâtea tristeţi adunate. După 1989 am mai vorbit uneori, sperând cu naivitate că schimbarea de macaz a istoriei i-a adus un dram de bucurie. Văzuse atâtea în viaţa lui, încât nu cred că a mai avut puterea să se bucure. Şi de ce ar fi făcut-o, de vreme ce revoluţia i-a reciclat pe vechii comunişti? Presupun că din aceleaşi motive nu s-a mai întors nici în satul copilăriei. Însă istoria, tenace, i-a făcut într-un fel dreptate. Astăzi, neamului Şuşman din Răchiţele i s-au dedicat cărti, filme, evocări. Tatăl, Teodor Suşman, fusese primar în trei rânduri, până în anul 1945, când comuniştii l-au destituit şi i-au confiscat averea. A fost tot timpul un om independent, neînregimentat politic. Aviz amatorilor de presupuneri! Primarul era o figură legendară printre moţi, întrucât în anul 1924, cu ajutorul protopopului Aurel Munteanu, a obţinut de la Regele Ferdinand decretul de reparare a unei nedreptăţi istorice, prin care proprietăţile grofilor optanţi maghiari au fost atribuite moţilor. Pentru dârza lui perseverenţă a primit supranumele de Regele Moţilor. În anul 1948, atunci când se pregătea arestarea sa, a plecat în munţi împreună cu fiii Teodor, Traian şi Avisalon. Au fost imediat numiţi „banda lui Şuşman”. Averea le-a fost confiscată, soţia a murit în anul 1950, fiind înmormântată în spatele casei ce avea să fie transformată în sediu al Miliţiei. Trădat de un consătean, la fel ca Horea, odinioară, Teodor Şuşman a fost ucis de trupele de Securitate pe 15 decembrie 1951. Abia în 22 iunie 2010, în urma unor asidui cercetări, osemintele i-au fost descoperite în munţi. Înainte de moartea sa, fiul Traian a fost prins de Securitate. După ani de detenţie s-a stabilit la Iaşi, unde a murit în anul 2011. Teodor şi Avisalon au rezistat în Apuseni până în 2 februarie 1958, când, trădaţi la rândul lor, au fost descoperiţi de Securitate într-o şură în care aveau să ardă de vii. Trupurile nu le-au fost găsite niciodată. Domnul Emil a sperat până la sfârşitul zilelor că fraţii lui s-au salvat în chip miraculos. I-a iubit mult, devreme ce numele lor revenea insistent în serile noastre de taină. Aşa am ajuns şi eu să cred că vor fi ajuns în America, îmbrăcaţi în straie de moţi, aşa cum am văzut în Muzeul Imigraţiei de la New York, vor fi prins ceva cheag acolo şi se vor întoarce într-o zi la casa părintească din munţii lor dragi.

După 1989, l-am cunoscut la Iaşi pe fratele Traian. Semăna frapant cu Emil: ochii albaştri luminau un chip blajin cu trăsături distinse şi o privire melancolică. Nu se bucura pentru încâlcita noastră revoluţie confiscată de comunişti. Văzuse prea multe în viaţa lui ca să se mai lase păcălit de figurile reciclate ale lui Iliescu şi compania. Astăzi se vorbeşte despre familia Şuşman cu respectul cuvenit unui neam de martiri. Pentru unii ei sunt eroi, în vreme ce pentru alţii ei au rămas exact aşa cum i-a stigmatizat Securitatea, adică bandiţi.

Eminescu era convins că „nu noi suntem stăpânii adevărului, ci adevărul este stăpânul nostru”. Ferice de Eminescu! Pe atunci încă nu se inventase nici post-adevărul, nici Ministerul Adevărului. De când cu cazul Bjoza am devenit mult mai sceptic în privinţa voinţei noastre de a ne bate pentru adevăr şi de a ne pune în slujba lui. Azi, Eminescu ar trebui să constate amar că Ministerul Adevărului este stăpânul nostru. Imens progres!

Mihai Dorin este istoric şi publicist