Poveştile porcului

că-i murdar, că nu ştiu ce, de parcă ei n-ar hali ca sparţii carne de porc, ca să nu mai zic că există multe semnalmente pe care le întîlnim şi la om şi la porc, că te gîndeşti cîteodată dacă nu cumva Darwin ăla era damblagit rău, cică ne tragem din maimuţă; trebuie că din porc ne tragem, fiindcă prea semănăm cîteodată, zău, uite, porcul e omnivor ca şi omul, adică nu mănîncă oamenii, cum îşi închipuie ignoranţii, ci mănîncă de toate. Bun, o să ziceţi: dar ei mănîncă şi rahat, eh, însă pe cîţi oameni nu ştiu eu care mănîncă rahat toată ziua! Aşadar ce papă porcii păpăm şi noi.

cum a înfulecat Culiţă, colegul meu de joacă din copilărie, un ceaunel plin cu grăunţe puse de tanti Lenţa, maică-sa, la umflat pentru porc, şi femeia a plecat la iarmaroc, nu c-ar fi avut de vîndut sau de cumpărat ceva, doar să vadă cum merg preţurile, iar cînd s-a întors a găsit porcul flămînd şi viţăind şi pe Culiţă ghiftuit de grăunţe şi cu fundul înroşit de afurisitul de cocoş, care sărise la băieţel, acesta s-a întors de frică cu poponeţul în sus, iar cocoşul a început să-l ciupească de fund, fiindcă Culiţă era numai în cămăşuţă, cu curul gol, ştiţi, cum era la ţară înainte, iar cocoşul se enerva şi mai tare pe măsură ce se înroşea funduleţul lui Culiţă, că tanti Lenţa a strigat de a auzit juma de sat „Vai, Fănuţă, cum ţi-o coşit curişorul”, că ea îi spunea băiatului Fănuţă, numai nenea Jănel, taică-su, îi spunea Culiţă, la naşterea copilului nu s-a înţeles cu tanti Lenţa asupra numelui, în acte Culiţă a rămas Ştefan, după vrerea mamei, dar acasă taică-su se încăpăţîna să-l strige în continuare Culiţă, aşa că atunci cînd a mers în clasa a I-a, domnu' învăţător Borza l-a strigat pe băiat la catalog Irimescu Ştefan, dar ăsta se uita ca viţelul la poarta nouă, despre cine naiba vorbeşte tov. 'ţtor? el ştia că era Culiţă sau Fănuţă, atunci domnu Borza, Dumnezeu să-l ierte de păcate, face: Of, mamă, de ce m-ai trimis la pedagogic, mai bine mă lăsai să pasc oile la Holboca pe marginea Bahluiului decît să învăţ carte pe rîtanii ăştia, care nici nu ştiu cum îi cheamă;

era deştept domnu învăţător Borza, ce minte avea! scria şi epigrame, ce mai epigrame scria! Stan, mutul satului, rîdea la ele, că era şi surd, dar tot mai bine era să scrii epigrame în vechiul regim decît ca poetul Dorin Tudoran care-a scris poemul Iubito, hai s-alergăm după porci, i-au recitat poemul ăsta la Europa liberă, aşa că securiştii s-au sesizat şi au început să se intereseze unde bate el cu porcii? că şi masele de poeţi (mai bine zis mesele stropite cu votcă şi cu alte alcooluri) erau de părere că e mai bine să-ţi ţii capul la cutie şi să horpăi la troaca comună decît să-ţi chiorăie maţele cu terciul de la puşcărie, aşa că pînă la urmă Tudoran s-a sastisit de atîtea invitaţii la Secu şi a fugit cu prima ocazie în Occident, aşa păţeşti dacă scrii literatură rafinată, dacă vrei să îi „chileşti ” pe oameni, cum zice Coana Chiriţa, să-i înveţi să-şi petreacă timpul frumos şi cu fineţuri, oamenilor nu prea le păsa de asta, ei nu voiau să citească poezia rafinată a lui Tudoran, de pildă, şi să cugete la sfere înalte, tot ce voiau oamenii era să bea vîrtos, să mănînce mici cu muştar de Tecuci la iarbă verde şi eventual să asculte epigrame ca ale lui tov. 'ţtor Borza, care ştia prea bine, nu ca Tudoran, ce se cere şi de unde bate vîntul;

nu ca mătuşă-mea Tinca, care se tot plîngea că bate vînt de la porc, crivăţul sau nu ştiu ce vînt tăios, pînă ce au chemat-o la miliţie, unde dom' comandant Hodoroabă, supranumit de săteni Hodoroagă pentru farmecul distins al vorbirii sale, o tînjală de om, cam la fel de tare ca nea Ion cel Mare de pe Schinoasa care a ridicat o căruţă plină de ţigani, pisănică de aceea dom' 'ţtor Borza i-o zis Jean Valjean, şi Hodoroagă i s-a adresat mătuşă-mii: „Tu eşti aia cu vîntul? Tragi vînturi, ai?”, după care i-a ţinut un discurs de zece minute alcătuit în totalitate din înjurături, discurs terminat cu maxima „Vezi că mănînci căcat cu oala”, la care mătuşă-mea a dat să spună că are coteţul porcului orientat înspre Răsărit, iar de acolo bate cîteodată vîntul, poate să dea şi în scris asta, dar malacul de Hodoroagă nu prea le avea cu scris-cititul, i-a trăsnit una între felinare mătuşă-mii de-a urnit-o din loc, „Vîntul nu mai suflă de la porc, ai înţeles?”, „Cum să nu su..”, a vrut să replice ea, dar o nouă cazma şi mai trăsnitoare a făcut-o pe mătuşă-mea Tinca rulou de linoleum (fiind mititică şi cam doapă, mătuşă-mea chiar s-a dus de-a dura), „Cristoşii mă-ti! De azi înainte vîntul nu mai suflă de la porc, băga-mi-aş…” şi Hodoroagă a folosit o expresie după care un traducător chinez, de pildă, nefamiliarizat cu sensurile figurate ale frumoasei noastre limbi, ar putea bănui că tov. şef de post putea întreţine relaţii sexuale cu toată ţărănimea muncitoare, aşa că mătuşă-mea, după ce s-a adunat de jos şi a rîs strîmb ca neroada, a priceput că vîntul nu mai suflă din partea cu pricina, căci aşa era pe vremea aia, unii spuneau pe la şedinţe ceea ce nu gîndeau, iar alţii gîndeau ceea ce nu spuneau, iar la plecarea mătuşii tov comandant jap! i-a mai împins una peste ceafă, să aibă de cheltuială adică, pentru ţinere de minte. (va urma)

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist