Povestiri din pandemie (III)

Am aflat, în perioada restricţiilor sanitare de acum doi ani, că proaspătul pensionar universitar, profesorul Poren Orbinni, de la Teoria Culturii, a înfiinţat o instituţie particulară de învăţământ superior, pe care a numit-o „Prin ei înşişi”. Această titulatură ce parafrazează vechiul îndemn liberal m-a mirat peste măsură. Nu am rezistat deci ispitei de a-l suna pe Orbinni (cu care am avut mereu o relaţie cordială) şi a-l întreba care era povestea din spatele denumirii. Mi-a zis că trebuie să vin la sediul noii Universităţi, chiar dacă e pandemie, pentru a înţelege. Fiind deja vaccinat, mi-am luat inima-n dinţi şi m-am dus. Poren m-a întâmpinat cu afecţiune. „Codrinule, îmi pare aşa de bine că ne vizitezi! Întregul corp al Facultăţii noastre de Litere a fost convocat ca să-ţi dea onorul.” Am intrat într-o sală mare unde nişte bărbaţi – desprinşi parcă din fotografii şi stampe de epocă – s-au ridicat în picioare şi m-au salutat elegant. „Dumnealor sunt profesorii mei filologi. Iată-l pe domnul Garabet Ibrăileanu!” Un bătrânel pirpiriu s-a apropiat de mine şi mi-a întins mâna cu teamă. Orbinni a râs, precizând: „Să nu te simţi jignit de maniera anxioasă în care domnul Ibrăileanu relaţionează cu tine! Este, cum ştii, germofob. Curăţă neîncetat, cu spirt, suprafeţele din toate încăperile. Fiind şi pandemie, a deraiat complet. A devenit maniac. Întrucât el e decanul Facultăţii, îl tolerez, dar i-am cerut ferm să stea mai puţin la redacţia Vieţii Româneşti şi să vină mai mult pe la şcoală… Sper că ne-am înţeles, domnule decan, da?” Ibrăileanu a încuviinţat din cap şi s-a îndepărtat, adus de spate. Faţa lui smeadă, încadrată de părul vâlvoi şi barba albă, transmitea un aer de resemnare. „Ţi-l prezint acum pe domnul George Călinescu!” Un bărbat destul de scund, cu părul grizonat, dat pe spate, frunte mare şi privire semeaţă a venit lângă noi. „Uite ce burtă ţuguiată are tipul!” a strigat Poren. „Îi repet zilnic – nu mai mânca atâta carne, măi Gheorghiţă, că ai să faci ciroză şi o să mori la 65 de ani! Nu mă ascultă deloc. Se îndoapă cu găini întregi fripte şi, după aceea, falsează la vioară şi priveşte, la nesfârşit, spectacole de balet. Trebuie să recunosc însă că, atunci când ţine câte o prelegere, cu glasul lui piţigăiat, cântat pe diferite note înalte, spectacolul este total. Prin urmare, şi lui îi trec cu vederea micile defecte, dar nu încetez în a-l cicăli să o lase mai moale cu Jurnalul literar…”

Am înaintat în vasta incintă. „Uite-l aici pe domnul Eugen Lovinescu! Maestre”, i s-a adresat mustrător profesorul Orbinni tipului dolofan, cu o şuviţă de păr alb, căzută boem peste frunte, care s-a îndreptat, cu paşi grei, înspre noi, „şi ţie îţi zic mereu – mai uşurel cu Cenaclul! Şcoala trebuie să fie pe primul loc! Iar pe tine, Codrine”, s-a întors Poren încruntat către mine, „te rog să n-o faci pe istoricul literar şi să-mi aminteşti că, vai, Lovinescu a fost profesor de liceu şi nu universitar! Am decis eu să-l promovez. L-am făcut profesor universitar plin. La fel cum l-am făcut şi pe domnul Mihai Eminescu pe care-l observi acolo, în capătul sălii, meditativ.” Am privit în direcţia indicată şi am tresărit violent. Un tânăr cu frunte înaltă şi privire astrală, complet absent, părea să declame în şoaptă ceva, probabil nişte versuri. „Nici el nu a fost universitar, pentru că, în pofida îndemnului lui Maiorescu, a refuzat să-şi dea doctoratul. Eu am trecut peste asta şi l-am pus titular al cursului de Poezie pură. De altfel, în actuala împrejurare, este coleg chiar cu Titu Maiorescu pe care îl poţi vedea în capul mesei, impozant, distant şi sobru. Se crede rectorul Universităţii, dar i-am comunicat, sec, să uite aiurelile istorice. Dacă o luăm aşa, şi bărbuţă ăla cu monoclu de Kogălniceanu, pe care-l zăreşti contemplând lângă fereastră, se poate pretinde fondatorul acestui aşezământ. Nicidecum! Eu, Poren Orbinni, sunt Rectorul şi Fondatorul. Factorul istoric nu contează aici. Nici măcar cel geografic – Bucureştiul şi Iaşul sunt, iată, îngemănate. Pe mine mă interesează spiritul vechii culturi, iar nu cronologia sau teritorialitatea sa. De aceea, Universitatea mea se cheamă «Prin ei înşişi». Prin ei doar, prin oamenii mari ai trecutului, mai putem trage nădejde să ne revenim în Educaţie. Sunt convins că studenţii vor da năvală în instituţia noastră! Să vezi ce Nicolae Iorga am la Istorie, ce Ioan Cantacuzino la Medicină, ce Alexandru Myller la Matematică, ce Petru Poni la Chimie, ce Emil Racoviţă la Biologie, ce Iacob Negruzzi la Drept, ce…” „Domnule profesor”, l-am întrerupt, „totuşi, corpul dumneavoastră profesoral e format din personaje. Din nişte inşi care impersonează alţi inşi. Întrebarea ar fi dacă au şi pregătirea celor ale căror roluri le joacă?” „Ei, aş!” a strigat Orbinni. „Sunt prietenii mei, actorii! Tot Teatrul Naţional se află alături de noi astăzi. Mai ales că, de când cu pandemia, ei nici nu mai apar pe altundeva.”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi