Prânzul doctoral

Profesorul de roman japonez postbelic, Nebulai Flambeanu, aşteptase acest doctorat despre Tendinţele epice dominante în proza niponă după episodul Hiroshima ca pe izbăvirea dintr-un îndelungat şi opresiv prizonierat. Pentru cine cunoştea contextul, faptul era mai curând surprinzător. Flambeanu îndruma doctorate de peste două decenii, activitatea respectivă devenind pentru el, în prezent, o rutină plictisitoare, iar teza în cauză nu putea fi considerată, nici pe departe, un eveniment, situându-se, valoric, sub media lucrărilor coordonate de universitarul veteran pe parcursul imensului interval. Motivul nerăbdării îl constituia un detaliu marginal, poate chiar complet neînsemnat în sistemul de repere al unora: masa festivă de după. Pentru întâia dată în ultimii doi ani, Nebulai scăpa de sub supravegherea draconică a soţiei şi avea, ca atare, ocazia să se destrăbăleze gastronomic cu ceea ce îi fusese mai drag decât orice altceva în viaţă, anume biftecul tartar. Sunteţi, desigur, derutaţi. Vă întrebaţi cum reuşea cineva să iubească, într-un mod aproape patologic, o mâncare atât de respingătoare precum menţionatul biftec, alcătuită din muşchi crud de vită (sau de cal, în varianta originală) tocat, amestecat cu mirodenii, ou (tot crud), ceapă şi muştar? Apoi vă dă, cu certitudine, ghes nedumerirea de ce o nevastă ar fi aşa de strictă în privinţa consumului exoticului aliment? La prima întrebare nu este calificat nimeni să răspundă. De gustibus non est disputandum. La cea de-a doua, din păcate (pentru bietul Nebulai Flambeanu), există explicaţii incontestabile, pe marginea cărora profesorul n-ar fi îndrăznit să comenteze în faţa consoartei, destinul împotrivindu-i-se feroce.

După o viaţă de delicii neîntrerupte „tartareşti”, domnul Flambeanu se îmbolnăvi teribil la un moment dat. Slăbise înfiorător şi se îngălbenise morbid. După analize amănunţite, doctorii stabiliră un diagnostic tulburător: tenie la ficat. Cauza probabilă, fixată prin anamneză amănunţită: îngurgitarea sistematică de carne crudă. Evacuarea cumplitului parazit – ce se dovedi a fi unul cu dimensiuni urieşeşti (cincisprezece metri bătuţi pe muchie) – a fost un proces foarte anevoios şi foarte dureros. Doi medici şi trei asistente au tras sălbatic de interminabilul vierme aciuat în complicatele mecanisme digestive ale specialistului în cultură niponă. Păreau cu toţii nişte pompieri în stare de alertă maximă, alergând pe culoarele spitalului cu furtunul „de apă” conectat la un hidrant mobil. Hidrantul în chestiune îl reprezenta rectul traumatizat al lui Nebulai. Şi asta nu fu tot. Suplimentar, profesorul Flambeanu se alese şi cu o gută splendidă, generatoare de dureri de o sublimă frumuseţe. Motivul bolii? Amintita carne roşie neprelucrată, consumată în exces, care-i crescuse acidul uric la cote istorice, demne de inclus în tratatele medicale despre disfuncţionalităţile singulare. Aidoma unui personaj de-al lui Hašek, ofiţer superior din Primul Război Mondial, lovit de aceeaşi maladie, care, atunci când trecea printr-o criză de gută, arunca după subalterni cu ce-i cădea în mână, Flambeanu, cuprins brusc de dureri la încheieturi, înnebunea pur şi simplu, îngrozindu-i, prin gestică, pe cei din jur.

Se înţelege astfel că nevasta universitarului ajunsese, de vreo douăzeci şi patru de luni încheiate, un cerber neînduplecat al alimentaţiei sănătoase, preponderent vegetale. Nebulai se simţea ca un ierbivor depersonalizat. Viaţa îşi pierduse subit nu doar culoarea, ci şi semnificaţia. Fără biftec tartar, el practic nu mai trăia, ci vieţuia. De aceea, aşteptase încheierea şi susţinerea tezei despre epicul japonez post-Hiroshima cu profundă înfrigurare. Acum era ultima lui şansă să se dedea „tartarului” fără a fi repudiat. Orele de dezbatere şi referate academice trecură dificil. Flambeanu auzea prin vis ce se spunea în jur (se întreba dacă ar fi fost oportun să comande şi castraveciori muraţi alături de tocătură?). Propuse în final, absent, calificativul summa cum laude, semnă documentele, strigând ulterior, precipitat, către comisie şi doctorand: „Gata! Să-i dăm bice! Avem masă rezervată la Tata Puiu!” În restaurant, convinse membrii board-ului şi pe noul doctor în filologie să comande fiecare câte un biftec tartar pe lângă felul dorit, cu menţiunea că „se va ocupa personal de ele”. Spre stupoarea generală, Nebuali înfulecă, într-adevăr, şase porţii de steak tartare, cu ochii sticlindu-i canibalic în lumina lumânărilor. Imediat după însă, se schimonosi grozav, punându-şi fulgerat palmele pe genunchi. O durere crâncenă, de gută paroxistică, îi săgetase articulaţiile, paralizându-l. Se auzi un răget animalic în pub-ul Tata Puiu („Văleeeiii!”), urmat de un reproş gutural al profesorului faţă de fostul doctorand: „Ţie ţi-am dat summa cum laude, băi hahaleră?” Înhăţă un cuţit de pe masă, cu lama lucind ameninţător. Tânărul doctor o şterse instantaneu afară, zbierând şi el din toţi rărunchii: „Văleeeiii!”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi