Prima carte a lui Andrei Pleșu

Călătorie în lumea formelor este al treilea volum prin care editura Humanitas ne restituie paginile de critică de artă pe care Andrei Pleșu le-a scris în anii ’70-’80. A fost astfel Ochiul și lucrurile, a cărei primă ediție datează din 1986. S-a adăugat Capodopere în dialog, încântătoare texte destinate radioului și televiziunii. În fine, Călătorie în lumea formelor, care este cartea de debut a lui Andrei Pleșu, publicată în 1974.

Autorul făcea atunci dovada unei precocități uimitoare. Cartea includea lucrarea lui de licență precum și texte scrise între 21 și 25 de ani. Prefața lui Ion Frunzetti (mare profesor și mare critic de artă) semnala calitățile excepționale ale tânărului autor, pe care îl vedea continuând, în cultura română, ceea ce începuseră Vianu, Ralea, Călinescu. Fapt este că tânărul Pleșu se mișca dezinvolt nu numai în zona artelor plastice. dar și în teritoriul literaturii sau în acela al filosofiei. Teoretiza reușind să evite ariditatea conceptuală, era erudit fără pedanterie, scria de pe atunci admirabil, în egală măsură nuanțat și precis. Sunt pagini pe care, dacă îmi este permis să fac o supoziție, cred că le-ar semna și astăzi. Se reține, spre exemplu, încercarea de a clasifica modalitățile de abordare a faptului artistic (trei la număr, propunea Pleșu: critica-comentariu liric, critica speculativă, critica tehnicistă). Sau punerea în lumină a celor patru timpi ce alcătuiesc schema lecturii unei opere de artă. În legătură cu Paul Klee, criticul spune că pictorul nu pictează, ci lasă o urmă, și anume „urma călătoriei sale, traiectoria nudă a pașilor săi” (adăugând că toate marile cărți ale lumii s-au scris pe marginea unei călătorii). De deosebită finețe sunt considerațiile despre arta medievală. „Suntem condamnați la sublim”, scrie Pleșu în altă parte, căci suntem „sfâșiați, ineluctabil, între tentație și vocație”; momentul în care „opțiunea este imperios necesară, dar fatalmente imposibilă, este momentul sublimului”, ceasul îndoielii putând fi depășit doar prin atitudine tragică sau prin umor („tragicul constată imposibilitatea fericirii depline, umorul atestă imposibilitatea la fel de evidentă a deplinei nefericiri”). Opera lui Van Gogh nu ar fi povestea unui sacrificat, ci „un discurs despre frumusețea suverană a vieții și a omului”. Superbe sunt paginile despre manierism (pornind de la cartea lui Hocke) și despre tema labirintului. Căderea în labirint, adică în manierism, scrie Pleșu, e anunțată prin senzația de sațietate față de arta clasică. Labirintul poate fi considerat drept o experiență a eșecului, „cu un uriaș potențial regenerativ” („labirintul învins, obstacolul destrămat, problema descifrată știu întotdeauna să ne răsplătească eforturile”). Încercarea labirintului poate fi sursa durerii și a râsului nostru, căci „există un hotar al suferinței, o limită a ei, dincolo de care suspinul devine hohot de râs”. Comentariile despre Flaubert, despre doamna Bovary și despre cuplul Bouvard și Pécuchet sunt pe cât de pătrunzătoare pe atât de pertinente. Micul text despre Culorile la români e o probă de virtuozitate.

Să mai notez că textul care deschide volumul se intitulează Cuvinte despre lene (împotriva hărniciilor trândave). Prin mobilitatea asociațiilor, prin gustul pentru paradox, prin refuzul ideilor primite, și acest text îl anunță pe strălucitul eseist de mai târziu.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor