Proliferarea

Într-o sâmbătă seara, Mama Sonya râmase însărcinată şi născu un regiment de soldaţi. Unii ieşiră gata îmbrăcaţi de luptă. Alţii, goi puşcă, ca la recrutare. Primul nu avea mai mult de un metru patruzeci înălţime şi era puţin crăcănat. Flutura un steag mare şi roşu în mână şi cânta Marseillaise.

Îl boteză Jean. Şi Jean îi fu numele.

Al doilea ieşi cu tot cu cal şi începu să galopeze chiuind prin încăpere. Galopa cu sabia ridicată în aer şi chiuia. Sparse bibelourile, dădu jos draperia şi dispăru cu tot cu cal într-o altă cameră, lăsând în urma sa un nor de praf ce se înălță până-n tavan.

Îl boteză Stepan. Şi Stepan îi fu numele.

După o săptămână, Stepan reveni acasă, trântindu-şi cu furie căciula brumărie de pământ: îşi vânduse calul şi sabia, îşi băuse cămaşa şi cizmele, întorcându-se acasă doar în izmene şi cu cravaşa în mâini. De cravaşa nu se putuse despărţi. Nici nenumăratele pahare de şampanie şi votcă, nici femeile, nici ruleta, nici jocul de cărți nu reuşiră să i-o smulgă din brațe. O avea de la un străbunic de-al său după tată. Un munte de om, ce poseda o forţă herculeană. Pe umerii săi putea ridica o căruţă şi-un cal şi dintr-o singură lovitură de sabie dată de-a curmezişul tăia un trunchi de copac gros cât un stat de om.

Stepan căzu în genunchi şi începu să se biciuiască peste faţă. Îşi biciuia faţa cu cravaşa şi urla: „Beţivanule, beţivanule! Nu eşti decât un beţivan! Ţi-ai băut calul şi sabia”, urla Stepan. De cămaşă nu pomenea însă nimic: îi era ruşine.

Prăbuşit în genunchi, cu trupul zgâlţâit de friguri, Stepan plângea. Măcar sabia să nu-şi fi pierdut, şi calul. Stepan hohotea de plâns. Izmenele îi erau pătate de praf, şi de lacrimi. Se târî în genunchi până la patul în care zăcea Mama Sonya. Îşi culcă sughiţând capul pe pântecele ei imens ce tresălta din timp în timp şi izbucni în hohote de plâns.

Mama Sonya îl mângâia cu blândeţe pe cap, îngânându-i un cântec vechi de pe Don. Stepan ofta jalnic. Plângea lovindu-se cu pumnii peste piept. Noduri de sughiţ i se puneau în gât de atâta plâns.

„Idiotule, idiotule”, îşi spunea. „Eşti un dobitoc!”

Chiar atunci Mama Sonya născu doi gemeni. Unul alb, celălalt negru. Purtau prinsă în curele câte o tobă roşie: băteau un marş de război. Erau nespus de mândri de statura lor neobişnuită. Trecură înghesuindu-se prin uşă în acelaşi timp. Se împiedicară de trepte şi se rostogoliră cât erau de lungi în stradă. Reveniră însă peste câteva zile, cu hainele sfâşiate, mânjiţi de sânge şi catran.

Hoinăriră mult timp pe străzi. Intrară la un cinematograf, apoi de acolo se duseră la teatru. Nu ocoliră nici circul, zgâindu-se nedumeriţi la urşi, şerpi, crocodili şi lei. O gorilă neagră scăpată dintr-o cuşcă fu cât pe ce să îi sugrume pe amândoi. Se aleseră doar cu haine rupte şi zgârieturi. Cu cizmele ridicate până la umăr, treceau prin faţa Mamei Sonya, bătând un pas de paradă de-a dreptul impunător.

„Nişte cretini”, murmură Mama Sonya.

„Cretini, cretini”, întări Stepan, ştergându-se de plâns şi surâzând.

Gemenii se opriră la fereastră. Stăteau rezemaţi unul de altul şi se uitau în stradă. Maşinile coborau în goană. Tramvaiele urcau gâfâind la deal. Lumea trecea pe trotuar grăbită. Se revărsa în piaţă, intrând şi ieşind puhoi din magazine. Era un du-te-vino peste tot.

„Cretini, cretini”, repetă amuzându-se Stepan.

Nu după mult timp, reveni şi Jean, cu steagul găurit de gloanţe şi un cucui în cap. Urcându-se pe masă, continua să cânte aceeaşi Marseillaise, aruncând din când în când câte-o ocheadă lui Stepan.

„Hei, tu, camarad! De ce plângi, camarad? Ridică-te, camarad!”

„Un fanfaron”, spuse Mama Sonya.

„Ce estem famfarom? Cin' estem famfarom? Eu, famfarom? Eu, ofițer cinstit şi nu bezmetic ca Stepan”.

Stepan sări ca ars şi-l înşfacă de gât. Cum, un prăpădit, o jigodie de Jean să-l numească fanfaron? Scrâşnind din dinţi, îl ridică de guler în aer, apropiindu-şi mustăţile zburlite de faţa îngrozită a lui Jean, care începu să tremure din toate încheieturile

„Cum ai zis? Repetă, repetă, pui de căţea!”

„Eu nu spus nimic. Eu, neamţ cinstit”, spuse Jean.

„Cum n-ai spus nimic?!”, urlă Stepan, îmbrâncindu-l cu putere peste pat.

Mama Sonya îi luă în braţe, strângându-i la piept pe amândoi.

Tocmai atunci gemenii bătură din nou acelaşi marş războinic, astfel că se mai născură patru. Aveau o groază de bani într-un geamantan pe care-l cărau pe rând. Începură să-i împrăştie prin cameră. Sutele şi miile de ruble și dolari zburau peste tot aşezându-se ca nişte frunze desprinse din copac în straturi groase pe parchet, pe mobilă, pe scaune, pe aşternut şi pe pian. În sfârşit, ieşiră şi ei în stradă, făcând un mare tărăboi.

„Nu-i nimic de capul lor!” se auzi glasul Mamei Sonya, care, ridicându-se în capul oaselor, începu să-şi tragă în cărţi.

Stepan însă se şi repezi în urma lor, strigând cât îl ţinea gura: „Fraţilor, staţi, fraţilor! Luaţi-mă cu voi, nu mă lăsaţi aici! M-am săturat de toţi neisprăviţii ăştia!” Şi-i arătă cu degetul pe cei doi gemeni care băteau din tobă şi steagul lui Jean ce se prăvălise peste masă. Jean zâmbi înfricoşat.

Cei patru însă nici nu-l băgară în seamă pe Stepan. Unul roşcat şi mustăcios şopti ceva greu de deslușit la urechile altor doi mustăcioşi, care râseră înfundat, dar fără să-şi întoarcă faţa spre husar. Doar cel de-al patrulea, înalt cât o prăjină şi cu căpăţâna rasă, se întoarse spre Stepan, care stătea cu moţul răvăşit în prag, şi rânji, arătându-şi dinţii mari şi rari, îngălbeniţi de tutun. Toţi patru dispărură după zid, târând după ei un steag verde cu o gaură la mijloc.

Stepan rămase descumpănit în prag, dezamăgit parcă de sine însuşi şi umilit până în străfundul sufletului. Un nod aspru i se pusese în gât şi începu să bocească din nou. Avântul care-l cuprinsese la vederea celor patru fraţi în uniformă de husar se spulberase acum. Stepan se ghemui la podea. Din pricina nervilor, îl durea stomacul. Izbea cu pumnii în parchet şi plângea. Deodată ochii îi căzură pe grămada de bancnote împrăştiate pe jos. Şi Stepan se opri din plâns. Ochii îi luciră în cap de lăcomie. Stepan începu să se târască în genunchi pe podea, îndesând bancnotele sub braţ. Culegea banii şi-i îndesa în ciorapi şi în izmene.

Jean îşi strecură şi el câteva bancnote în buzunarul de la vestă şi acum îşi răsucea satisfăcut mustaţa în sus.

Gemenii stăteau tăcuţi în lumina amurgului şi nici nu clipeau. Mâinile înarmate cu beţe le rămaseră suspendate deasupra tobelor şi nu voiau cu nici un chip să se mai lase-n jos. Dispreţuiau banii şi pe Jean. Pe Stepan nici nu-l băgară în seamă. Privirea lor trecea prin el ca printr-o sticlă.

Apoi se născură alţii. Zece odată. Goi puşcă şi zgribuliţi de frig, se dădură jos din pat şi, ascunzându-şi bărbăţia în palmă, se strecurară pe uşa larg deschisă şi se pierdură după colţ.

„Să le fie de bine”, zise Mama Sonya, împrăştiind cărţile pe pat. „Cum au venit, aşa s-au dus. Praful şi pulberea!”

Apoi ieşiră alţii. O sută. Apoi încă o sută, înarmaţi cu puşti şi tunuri. Apoi o mie. Zece mii. Un milion întreg!

„Dumnezeu cu ei”, zise Mama Sonya, strângând cărţile din aşternut.

Acum umpleau toată clădirea. Mărşăluiau în pod, în beci şi pe acoperiş. Era o hărmălaie de nedescris. Unii făceau instrucţie, alţii stăteau de gardă, alţii îşi curăţau armele. Alţii îşi lustruiau bocancii. Alţii jucau zaruri sau cărţi.

Caii nechezau. Soldaţii mărşăluiau în pas de paradă prin faţa Mamei Sonya, cu baioneta pe umeri şi steaguri desfăşurate în vânt. Unii săpau tranşee. Alţii îşi întindeau corturile în piaţă.

Sparseră toate geamurile. Scoseseră uşile din ţâţâni. Ciuruiră toată mobila. Nimic în casă nu mai era întreg. Acoperişul de ţiglă se lăsase într-o rână, prin găurile lor se vedeau norii. Nişte nori grei şi negri. Un perete dispăru de tot şi acum prin acel loc gol se vedea strada. O stradă lungă pe care mărşăluiau tot soldaţi, strângându-şi puştile la piept.

Mama Sonya stătea întinsă în pat, se simţea tristă și obosită.

Ziua era pe sfârşite. Soarele abia apusese pe jumătate şi o tăcere grea se lăsase peste casă. Îşi aprinse o ţigară, ridicându-se pe perne într-o rână. Trăgea adânc fumul în plămâni şi îl expedia afară în mici rotocoale de fum, suflându-le în tavan. Se simţea singură şi obosită de durere. Ţinea într-o mână cărţile şi în alta ţigaretul, privind cu resemnare şi tristeţe la regimentele de soldaţi ce-i izvorau mereu dintre picioare, scurgându-se în şiruri nesfârşite-n stradă.

Afară tunurile bubuiau din nou. Tancurile huruiau pe caldarâm strivind hoituri şi flori sub şenile. Soldaţii mărşăluiau în pas de paradă.

O uşoară ameţeală îi înceţoşa vederea. Cu cărţile în mână, aţipi în pat, continuând să nască şi în somn soldaţi.

Jos se auzeau urale.

Sus, Jean cânta Marseillaisa.

Şi undeva, tot sus, altcineva îngâna tărăgănat Katiuşa. 

Nichita Danilov este scriitor şi publicist