Radu Părpăuţă… Creanga prin Creangă

Într-o vreme (a Convenţiei Democrate, cine-şi mai aminteşte de ea), l-am aflat viceprimar la Tomeşti, funcţie pe care şi-o exercita şi-o privea cu humorul şi detaşarea necesare… S-a repliat în literatură şi-n publicistica lui sentimental-corozivă. Un proiect FILIT, pare-mi-se, s-a întrupat într-o exegeză de neignorat în receptarea operei lui Creangă. Reiau aici şi-acum pasaje din amplul comentariu publicat în urmă cu aproape un deceniu, în ZDI, şi inserat, ulterior, volumului „Cronice şi… anacronice”, Junimea, 2017).

(…) Humuleşteanul este un scriitor pentru toate vârstele. În Amintirile, poveştile, povestirile, snoavele şi pildele lui găseşte indicibile delicii şi un copil, şi un savant, oricât de pretenţios acesta… Prin ani, m-am încercat şi asupra scrierilor sale sau a diverselor scrieri despre opera sa, sărind din Creangă-n Creangă. Recent, un prozator, Radu Părpăuţă, a luat-o şi el Creanga prin Creangă (Editura Muzeelor Literare, Iaşi, 2015). Titlu-i jucăuş, poznaş, vrând a sugera pe cineva care umblă aşa, de frunza frăsinelului, prin teritoriile crengiste. Dar creanga asta poate fi (şi este) nuieluşa de alun cu care fântânarul caută izvoarele ascunse-n adâncul pământului. În cazul nostru, în adâncul cuvintelor. Încă din startul excursului său, Omul din Tomeşti (Părpăuţă, adică) insinuează că el va merge la izvoarele Muntelui Creangă, şi va privi toate cele iscate de pana Humuleşteanului, în materialitatea, nu în irealitatea lor, cum atâţia alţii au stăruit a le vedea. Harabaua e bine închegată, itinerariul riguros stabilit, călătoria se arată a fi cu folos. Şi totuşi, întreprinzătorul nu-şi poate ascunde îndoiala, chiar spaima că hermeneutica lui n-o să fie bine văzută/primită de toată lumea – cititoare şi cârtitoare, cum i-i feleşagul… Asta-i, evident, strategie de prozator, care ştie a-şi atrage cititorul. Parcă-l auzi, din celălalt veac, pe Creangă însuşi: … şi nu mai asurzi lumea cu ţărăniile tale… Coţcar, ca şi Moş Nichifor, Părpăuţă se face că i s-a rupt căruţa hermeneutică-n drum, nu de alta, dar ca să testeze spaima de lup-interpretativ şi chiar pe-acel şăzi binişor, nu-mi da pace, al cititorilor (nu-ndrăznesc a spune: şi, mai ales, al cititoarelor)… Tot din nevoinţe strategice se desparte, cam intempestiv, de cei care, prin vremi, au plantat şi ei borne pe itinerariul crengist: …prea săturatu-m-am de „oralitatea lui Creangă”, de „jovialitatea” lui, de „umorul sănătos”, de bătutul apei în piuă pe tema: „Este Creangă scriitor poporan sau cult?”, sau de cotcodăceli cabalisto-masonice, ca să se ouă până la urmă o mărgică. Când îi cad la îndemână, exegetul tomeştean demontează, nu fără o sadică plăcere, clişee, stereotipii, legende şi alte bazaconii care au însoţit, aşa-zicând, devenirea întru fiinţă literară a lui Creangă. Ceea ce nu-nseamnă că unele interpretări la operă nu i-au fost de folos. Doar că, precum Harap-Alb la sfârşitul călătoriei sale iniţiatice, le mulţumeşte tuturor ş-apoi pleacă bucuros mai departe. Să fie acolo la ei, sau asta nu-i treaba noastră, punctează, îndeosebi atunci când se confruntă cu canonizări ezoterice sau trecute prin moara psihanalizei. El, omul de la Tomeşti, are un Creangă al lui. Că şi zice: Ion Creangă nu este Andrei Oişteanu şi, vai, nici Vasile Lovinescu. Nu avea habar de aceste ritualuri de iniţiere („vămile” succesive prin care trec diverse personaje, n.m., N.T.) (…) dar aceste amintiri ale ritualurilor au existat în subconştientul său. Îndoi-m-aş că nu avea habar, din viaţă sau din cărţi, altminteri cum s-ar fi depozitat acestea în subconştientul său? Refuzând un Creangă scriitor poporan, pe ce temeiuri îl justificăm pe cel cult, dacă nu prin consistenta lui fişă de lectură (reconstituită/ restituită, fie şi parţial, de unii cercetători)? Acribia lui Creangă, revenirea obsedantă asupra manuscriptelor (de care şi Părpăuţă aminteşte) sunt dovada conştientizării condiţiei de scriitor, cu toate achiziţiile culturale pe care aceasta le presupune. Ce-ar fi vorbit Eminescu cu Creangă, în nesfârşitele ore petrecute împreună (întru contrarierea junimiştilor), dacă Humuleşteanul n-ar fi fost un conviv nu doar plin de suculenţa unor poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, ci şi un bine constituit degustător de literaturi, de culturi?

Care este, totuşi, acel Creangă al lui Radu Părpăuţă? E (mai întâi) un Creangă adus cu picioarele pe pământ, un Creangă care savurează (şi noi odată cu el) Deliciile materiei. Dacă, doar câteva decenii mai târziu, Bacovia, de exemplu, va auzi materia plângând, iar Arghezi va exclama, exasperat: Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!, la Creangă perceperea materialităţii îi produce o adevărată jubilaţie, el etalând plăcerea primitivului de a stăpâni nemijlocit lumea materială prin cunoaştere în scopul utilizării. O lume care i se relevă nu prin cine ştie ce subtilităţi – oricum nu prin figuri ale limbajului – ci prin frusta ei concreteţe şi utilitate. Ţine de secretul de fabricaţie crengian ca, dintr-o înşiruire banală de unelte, de tehnici şi abilităţi întru folosirea acestora, de tot felul de drăcării – care se găseau într-o dugheană – sau care populau vârtos imaginarul, bestiarul românesc, în fine, din fel de fel de enumerări, ce nu lipsesc aproape din nicio scriere, să rezulte un neaşteptat efect estetic, de supremă emoţie şi contaminantă participare la nişte munci şi zile ce păreau ieşite din istorie. Vom descoperi, mai întâi, cu uimire, vocaţia muncii. La Creangă, toată lumea trebăluieşte; şi munca nu-i o corvoadă, ci o imensă plăcere. Până şi dracii sunt puşi la treabă, şi-o fac cu devoţiune, fără să crâcnească. În acest univers lucrativ, nevrednicii sunt dispreţuiţi (cei doi fraţi mai mari ai lui Harap-Alb, cele două nurori, fata babei, găina care nu produce decât o mărgică, Nică însuşi, după episodul scăldatului ş.a.m.d.), iar leneşii nu-şi află locul, fiind sancţionaţi sever de comunitate. Leneşului perfect – care întreabă dacă muieţi-s posmagii – i se aplică, fără nicio mustrare de cuget, pedeapsa supremă. Zicerea (marxistă!) munca înnobilează pe om a fost minunat contrazisă de omul din popor: dar nici de lene n-a murit nimeni… Ei, uite că moare! Vrednicia, rodnicia, întrajutorarea, compasiunea pentru cei umili şi necăjiţi sunt mereu la loc de cinste. A nu da cinstea pe ruşine e legea morală care guvernează acest univers coabitant şi cooperant. Muncile şi zilele – unele la scară cosmică – sunt urmate, firesc, de ospăţuri şi de petreceri pe măsură. Personajele lui Creangă ştiu a mânui vătala, dar şi hora, iar când e vorba de mâncărică şi de băuturică – nu duc la ureche… Ele nu doar simţ enorm şi văz monstruos (ar zice Caragiale), dar şi mănâncă şi beau zdravăn. S-ar părea că un fabulos cocoş revarsă bunătăţi la mai toate mesele. Dar, dacă privim cu atenţie, vom vedea că mesele nu-s chiar aşa de opulente, nu ies din tipicul unei gastronomii rurale aproape monotone, doar imaginaţia Humuleşteanului le face pantagruelice. Personajele lui Creangă sunt, preponderent, carnivore şi brânzetivore, pe vremea aceea nu apăruse colesterolul… Sălăţile-s, fără îndoială, o delicateţe, o raritate, straşnic păzite de un urs vegetarian, căruia-i ardea măseaua după, totuşi, un ciolan de harap alb… A se urmări recurenţa ursului, de la ursul (mămăligă cu brânză) purtat de copii, în trăistuţă, la şcoală, la ursul pâcâlit de vulpe şi la cel care îi sparie de moarte pe fiii împăratului (nu şi pe viteazul mezin). Orişicât, spaima de urs nu se compară cu spaima de lup. Mătăhălos şi greoi, chiar leneş – primul, suplu, filiform, tare ca piatra, iute ca vântul şi ca gândul – celălalt. Nu întâmplător, coţcariul Moş Nichifor îl foloseşte ca sperietoare, pentru jupânişica Malca. De-aici intrăm, călăuziţi de acelaşi hermeneut tomeştean, pe un tărâm unde miroase a catrinţă, unde mai toate vietăţile pământului şi ale ceriului se caută, se doresc, se îmbrăţişează, nuntesc. În astfel de scrieri e de aflat acel Creangă polisemantic, pluriform, de care vorbeam la început. Dacă în Povestea poveştilor (scriere de sertar şi de conclav masculin, totuşi), golătatea dă de-a dreptul, pe uliţa mare, în alte scrieri dragostea e învăluită-n mister şi doar sugerată (printr-o complice clipire spre cititor). Măi Ionică, ţi-s dragi fetele? – Şi ele mie. Copilandrul Nică se ruşinează foarte, gol-goluţ lăsat pe malul Ozanei, spre amuzamentul unor femei care ghileau. La şcoală, simpla prezenţă a Smărăndiţei îl stimulează şi, parcă, îl îmbărbătează. Pădurea – loc al tenebrelor şi-al spaimelor – e şi-un binecuvântat loc al drăgostirii. O poveste se cheamă Punguţa cu doi bani, iar protagonist este cocoşul (baba din poveste va avea, desigur, o găină)… Fata împăratului Verde, aflată înaintea nuntirii, se transformă într-o păsărică, şi mai nu vrea, mai se lasă prinsă. E un paradis al erosului, exclamă harabagiul Părpăuţă. Şi tot el inventariază şi ne prezintă straiele şi încălţările personajelor lui Creangă. Parcă suntem la o paradă a modei sau la o expoziţie de epocă, unde vestimentaţia tradiţional-ţărănească, ori cea orientală (în declin), se întâlneşte şi un pic se contrează cu cea de tranziţie (şi alfabetul, pe-atunci, era de tranziţie), nemţească. Încă de-atunci intram în Europa, cu cârcotelile de rigoare. Bunicul David, de la Pipirig, face elogiul opincii şi dispreţuieşte ciubotele, cu care, vrând-nevrând, trebuie să-şi încalţe podoaba de nepot, ca să nu se facă de ruşine în târg la Folticeni sau la Ieşi… Amănunte peste care de obicei trecem, în graba de-a afla sfârşitul poveştii, nu-i scapă lui Ochilă-Părpăuţă: cojocul între umeri (purtat de Moş Nichifor), un fes roş şi un tulpan undelemniu pe care tot dumnealui vrea a le cumpăra de la târg, spre a-şi îmbuna baba (avea şi de ce); caţaveica pentru nevastă (din blana nemoartei vulpi), cuşma, cămaşa de soacră, stârlicii (papuci din postav), porfira împărătească, hobotul alb, hainele vechi şi ponosite, blana de urs, salba de aur la gât şi ciuboţelele galbene şi cu pinteni la călcâie, purtate de semeţul cocoş, acestea şi multe altele închipuie un cod vestimentar care ajută la identificarea personajelor pe principiul „haina face pe om”. Astfel, constată hermeneutul, o sensibilă corespondenţă în felul de a se îmbrăca şi de a purta hainele îi leagă pe Moş Ion Roată sau pe popa Duhu, pe Dănilă Prepeleac sau pe ţăranul din Povestea poveştilor, de popa Buligă sau pe călugării de la Secu, pe Oşlobanu sau pe David Creangă.

Codul lucrativ, codul gastronomic, codul vestimentar fac casă bună cu codul etic, cu credinţele şi obiceiurile din moşi-strămoşi. Un capitol e dedicat ruşinii (inclusiv ispăşirii), un altul (cel mai subtil) credinţei, nebuniei întru Hristos, dăruirii fără de prihană, dar şi ipocriziei care macină spornic această lume.

Într-o Addenda, bazându-se pe cercetări de ultimă oră, Radu Părpăuţă abordează delicatul subiect al bolii, al epilepsiei lui Creangă şi modul cum aceasta i-a influenţat, au ba, opera. Humuleşteanul intră astfel în rândul personalităţilor accentuate, dar supoziţiile, în cazul său, pe mine-unul nu m-au convins.

Dezavuând savantlâcurile, cartea lui Părpăuţă este, cu toată îndoiala metodică – evident, „jucată” – a autorului, o cercetare care satisface cele mai exigente standarde, deosebirea, faţă de altele, de aceleaşi gen şi specie, venind din faptul că nu-i nicicum plictisitoare, ci, dimpotrivă, mereu provocatoare şi incitantă. Omul din Tomeşti n-a umblat degeaba creanga prin Creangă… 

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist, director-fondator al revistei „Cronica veche”