Raiul, inima, comoara

Intrăm în Postul Mare, cu îndemnul de a renunţa la orice fel de dorinţă de a fi pe placul oamenilor: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii, căci ei îşi întunecă feţele lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun vouă că îşi iau răsplata lor. Iar tu, când posteşti, unge-ţi capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns; şi Tatăl tău care vede cele ascunse îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 16-18). Dacă facem lucrurile pentru a obţine apreciere din partea oamenilor, vom avea o răsplată aici, pe pământ, una la vedere şi între anumite limite. Dacă vrem să obţinem mai mult, interiorizăm osteneala postului şi primim „în ascuns” o răsplată cu urmări în veşnicie. Trebuie să cântărim lucrurile pragmatic şi să alegem, aşadar, între efemer şi veşnic.

Adevărata provocare este, însă, să învăţăm a ne îmbogăţi în Dumnezeu: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde moliile şi rugina le strică, şi unde furii le sapă şi le fură. Ci vă adunaţi comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică, şi unde furii nu le sapă, nici le fură. Că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Matei 6, 19-21). Pragmatismul din aceste versete este total: nu merită să investim în nimic din cele ce vor pieri, din cele ce nu au cum să dăinuiască. Cea mai sigură investiţie este în cele cereşti, garantată de Însuşi Dumnezeu, la adăpost de orice fluctuaţie a bursei vieţii. Asta nu e valabil doar pentru acumularea de bogăţii, ci şi pentru gesturile de generozitate. Putem să facem pe acest pământ chiar şi acte de filantropie de miliarde de euro. Dacă nu le facem în numele lui Dumnezeu şi de dragul Lui, ele nu au valoare în veşnicie. Un folos aduc, cu siguranţă. Dar orice recompensă o primim aici, pe pământ, în locul la care ne autolimităm. În schimb, chiar şi o bucată de pâine dacă dăruim cuiva în numele lui Dumnezeu şi nu pentru folosul nostru, câştigul este unul veşnic.

„Că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Matei 6, 21). Acest verset ne lămureşte care este calea către mântuire, dar şi de ce am ajuns în această „vale a plângerii” (Psalmi 83, 7) – cum mai este socotită viaţa pe pământ. Duminica izgonirii lui Adam din Rai este, de fapt, Duminica izgonirii inimii din Rai. Nu Dumnezeu l-a izgonit pe Adam din Rai, ci Adam şi-a izgonit inima prin neascultarea sa, prin orientarea sa către cele din afara sa, către cele create. Dumnezeu îl lasă pe om să-şi urmeze inima (asta este, de fapt, „izgonirea”), dându-i astfel încă o şansă de a redobândi Raiul. Dacă omul îşi află inima, află şi Raiul. Căci în inima sa va descoperi pe Dumnezeu, iar Raiul înseamnă a fi în Dumnezeu şi a lăsa pe Dumnezeu să fie în toate ale noastre (încredinţate nouă).

Oameni cu inima pe-afară suntem când comoara noastră, tot ce avem mai de preţ nu e înăuntrul nostru! În basmul cinematografic „Pirates of the Caribbean: Dead Man’s Chest” (2006), unul dintre personajele principale are inima ascunsă într-un cufăr, fapt ce-l face extrem de vulnerabil. Oare inima noastră unde este? În contul din bancă, în ecranul telefonului mobil, în mâinile unui alt om? Unde este? Răspunsul îl aflăm dacă cercetăm care sunt lucrurile cele mai importante pentru noi, care este „comoara noastră”. Dacă-L vom căuta pe Dumnezeu, ne vom afla inima. Cum anume să-L căutăm, ne vor învăţa duminicile Postului Mare.