Răspunderea magistraţilor

„Nu există niciun dubiu asupra faptului că judecătorul trebuie să fie liber şi independent în deciziile pe care le ia şi că orice fel de presiune politică sau administrativă asupra sa este de natură să ştirbească democraţia, separaţia puterilor în stat şi domnia legii, condiţii care asigură statutul unei ţări civilizate. De asemenea, nu există nicio îndoială asupra faptului că guvernele autoritariste, nedemocratice, cu derapaje totalitare, interpretează sintagma ambiguă «sub autoritatea ministrului justiţiei» ca o formă clară de posibilitate de ingerinţă a politicului într-un domeniu unde nu ar avea ce să caute. Este ceea ce s-a şi întâmplat cu guvernul Dragnea şi cu încercarea acestuia, prin toate mijloacele, de a controla şi influenţa actul de justiţie. Fie direct, prin acţiunea represivă administrativ a unui ministru care a făcut abuz de putere printr-un raport incriminator fără dovezi, fie instituţional, prin crearea unei suprastructuri de control şi presiune asupra magistraţilor (ilegala şi imorala SS), fie, în disperare de cauză, prin atacarea probatoriului (vai, înregistrările nelegiuirilor să nu mai fie admise ca probe pentru că le-a făcut SRI-ul, motiv de tot felul de speculaţii paralegale cu «protocoale» şi conspiraţii) sau, finalmente, cu modificarea disperată a legilor prin asumarea abuzivă de către executiv a rolului de legiuitor delegat. Anii care au trecut au fost dominaţi de toate aceste abuzuri flagrante, făcute de guvern cu scopul de a salva o clică coruptă care avusese ghinionul de a fi fost în cele din urmă prinsă, pedepsită şi trimisă la închisoare, fără a se sinchisi de scandaloasa încălcare a separaţiei puterilor în stat. Pentru ca toate aceste abuzuri să poată fi oprite a ieşit lumea în stradă, în sprijinul democraţiei, a libertăţii şi a justiţiei ca garant al statului de drept.

De toate aceste reacţii ale societăţii civile au profitat, în primul rând, judecătorii. O castă profesională, singura nesupusă principiului democratic de «checks and balance», unde găsim câţiva oameni curajoşi şi demni, care au îndrăznit să aplice legea în cazul marilor infractori politici (devenind astfel ţinte de bălăcărire publică a instrumentelor de manipulare în masă deţinute de penali condamnaţi şi victime ale unei grupări mafiote din justiţie), de judecători corecţi şi temători care şi-au văzut liniştiţi de activitate în tăcere şi, nu în cele din urmă, de o serie de oameni ai legii pentru care dreptatea este tranzacţionabilă şi care nu s-au sfiit să dea sentinţe halucinante şi să aplice domnia bunului plac (drapat în motivări inepte şi, de cele mai multe ori, mincinoase). De ce s-a putut întâmpla aşa ceva? Pentru că pot scăpa nepedepsiţi!

Contrar părerii comune, judecătorii ar putea fi traşi la răspundere. Nu în sensul în care militau mijloacele de propagandă ale penalilor (care voiau să decidă ei, la televizor, cine e vinovat şi cine nu!), ci, aşa cum s-ar cuveni, prin efectul legii fundamentale. Articolul 52 din Constituţie spune, negru pe alb, la aliniatul (3) următoarele: «Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă». Avem, totuşi, câteva probleme aici:

În primul rând, prin efectul legilor specifice judecătorul este absolvit de răspundere patrimonială. Chiar dacă greşeşte şi se constată o obligaţie de plată ea este îndeplinită de stat, din buzunarul nostru, al contribuabililor. Apoi avem chestiunea complicată şi rarisimă a dovedirii erorii judiciare. În ultimele trei decenii cred că pot fi numărate pe degete aceste erori dovedite, de regulă, în cazul unor infracţiuni cu violenţă, prin rafinarea mijloacelor probatorii odată cu evoluţia tehnologică şi ştiinţifică (în general, noi analize ADN în crime sau violuri). Asupra celorlalte nedreptăţi, fie ele flagrante sau mai subtile, se aşterne tăcerea prevăzută preventiv de grupurile de lobby din parlament. Căci, prin legea lor de funcţionare (303/2004, cu completări ulterioare), magistraţilor li se cere să păstreze, până la moarte, confidenţialitatea asupra deliberării – art. 90, (1) şi (3) – şi le este interzis să se exprime asupra unui proces în curs sau asupra oricărei soluţii date, fie de ei, fie de alt complet – art. 9, (1), (2) şi (3). Pe scurt, cu excepţia căilor legale de apel la instanţe superioare, nu există nicio altă formă de a discuta o sentinţă dată de un judecător. Atât Consiliul Superior al Magistraturii, cât şi Inspecţia Judiciară din cadrul acestuia nu anchetează decât chestiuni disciplinare şi nu au competenţa de a se ocupa de soluţiile de fond date de judecători. Acestea rămân sacrosancte, iar judecătorul este asimilat lui Dumnezeu şi nu poate fi în niciun fel tras la răspundere pentru sentinţele date, oricât de scandaloase şi părtinitoare ar fi acelea (cum eu însumi sunt păţit, fiind obligat de nişte judecătoare ieşene să plătesc – în dispreţul legii şi al bunului simţ – amenda unei maşini pe care o vândusem de mult, cu acte în regulă şi cu consemnare în certificatul de înmatriculare, ba mai şi probasem că nu eram în ţară la data înregistrării contravenţiei, ştiu despre ce vorbesc!).

Totuşi, veţi spune, Constituţia prevede fără echivoc, după cum am arătat mai sus, posibilitatea ca magistraţii să fie traşi la răspundere, nu? Ha, ha, ia încercaţi dvs. să dovediţi «reaua credinţă». Sau «grava neglijenţă». (Nici nu mai amintesc de hotărârea preventivă a găştii profesionale numită politic, alcătuită din nouă oameni «cu experienţă juridică» de minim 18 ani – ca, de exemplu, un jurist de la BJATM Năsăud –, care s-a trezit dând sentinţe executorii preşedintelui ţării, deşi rolul său este doar de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, şi care a dat deja, preventiv, o decizie care interzice orice formă de tragere la răspundere a magistraţilor pe acest art.52). Da, asta este realitatea: cu excepţia flagrantului de mită, nu există niciun element probator şi nicio cale de a îndrepta hotărârile strâmbe, uneori oneroase, alteori evident părtinitoare ale unui complet cu puterea de a da sentinţe definitive şi executorii.

Ştiu, vor spune oamenii de bună credinţă din justiţie: «păi şi ce aţi vrea, să-şi dea fiecare cu părerea? În orice proces este o parte care e nemulţumită şi care spune ce îi vine la gură. Cum ar trebui procedat atunci?» Aşa este, şi acesta este un subiect de meditaţie pentru breaslă în primul rând, dar când judecători dubioşi, infiltraţi chiar la ultima instanţă, cu zeci de soluţii controversate, care au dat pe bandă rulantă decizii favorabile securiştilor şi primarilor corupţi, ale căror motivări sunt strigătoare la cer şi arată părtinire şi, foarte probabil (dacă păstrăm măsura incriminatorie a «suspiciunii rezonabile»), posibilă corupţie, îl asasinează a doua oară (moral!) pe bietul Gheorghe Ursu¹, victimă a celor doi criminali ai poliţiei politice ceauşiste lăsaţi acum să se bucure în libertate de pensiile lor nesimţite, ce să mai zici?

Doar că, desigur, la tribunal nu se află adevărul şi nici nu se face dreptate. Căci judecătorul judecă (nestingherit de nimeni!) după lege, după probele administrate la dosar şi după propria conştiinţă. Iar dacă nu o are, «ghinion!» (vorba preşedintelui reales), că nici la ziar nu prea avem voie să scriem despre soluţiile date de el, că e intangibil, inamovibil, independent şi, presupus, imparţial. Motive pentru care binemerită, desigur, la vârste fragede, pensii speciale («nu speciale, bă, de servici, ai înţeles?») de peste douăzeci de salarii minime pe lună.”

¹ Unul dintre cei mai importanţi specialişti în rezistenţa clădirilor, ing. Gh. Ursu a trimis la Europa liberă rapoarte care dezvăluiau refacerea superficială (la ordinul lui Ceauşescu!) a clădirilor din Bucureşti afectate de cutremurul din 1977. Arestat în septembrie 1984 ca urmare a denunţului unei colege de serviciu, i se găsesc la percheziţie 61 de caiete de jurnal, cu comentarii incriminatoare la adresa tiraniei comuniste, fiind închis în urma unei înscenări de trafic de valută (i s-au pus 16 dolari în fişet) şi apoi torturat în celulă şi la anchetă până moare, două luni mai târziu. Pentru doamna judecătoare, el a fost vinovat, nu cei doi asasini trimişi azi în judecată, domnia sa exprimându-se în motivare că „oricum nu fusese un opozant al regimului pentru că nu ieşise în piaţa publică”. De asemenea, i-a disculpat pe cei doi asasini, Marin Pîrvulescu şi Vasile Hodiş, pe motivul că în registrul de anchetă scria doar că a fost anchetat de miliţieni, ignorând (pe lângă o decizie anterioară a Curţii privitoare la poliţia politică) şi mărturiile care arătau că din camera de anchetă a penitenciarului Rahova exista o uşă care dădea spre incinta secretă unde îşi desfăşura de fapt Securitatea torturile. Care nu erau consemnate în acte, desigur.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor