Repere ale anglisticii clujene (I)

Două apariţii editoriale recente – absolut remarcabile – mă determină să-mi reînnoiesc aici (în două episoade succesive) aprecierile pentru anglistica din Cluj, faţă de care, se ştie, am manifestat dintotdeauna o preţuire academică deosebită. E vorba despre proaspătul volum din seria Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi (dedicat tragediei Othello şi comediei romantice Poveste de iarnă) şi de monumentalul roman Ulise, al lui James Joyce, într-o nouă traducere, aş repeta termenul, monumentală (după cea cunoscută, oferită odinioară de Mircea Ivănescu), aparţinându-i lui Rareş Moldovan. Atât Adrian Papahagi, cât şi Rareş Moldovan sunt profesori (de vârf) la Engleza clujeană, din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. Să mai adaug un detaliu: ambele cărţi au apărut la prestigioasa editură ieşeană Polirom (în 2023).

Voi începe cu shakespearologul, întrucât, după ce m-a încântat cu hermeneutica lui la Hamlet (centrată, ingenios, pe forţa Providenţei), abia aşteptam interpretarea celei de-a doua (mari) tragedii din seria celor patru (Hamlet, Othello, King Lear şi Macbeth). Deşi Adrian Papahagi mărturiseşte că îşi grupează textele analizate în funcţie de unele afinităţi obiective sau subiective (aşa cum procedează şi în tomul de faţă, alăturând Othello relaxantei – în comparaţie cu tragediile – Poveşti de iarnă), eu rămân captiv într-un sentiment cu nuanţe uşor obsesionale. Acela că, în capodoperele amintite (Hamlet, Othello, King Lear şi Macbeth), ale distrugerii şi autodistrugerii, Shakespeare a schiţat un proiect uriaş, legat de vulnerabilitatea condiţiei umane, proiect pe care l-a ilustrat în contexte şi cu mijloace diferite. Profesorul Papahagi a intuit perfect, în interpretările sale de până acum, acest tablou ontologic meta-textual şi de aceea, cititindu-i volumele, tendinţa mea a fost şi este de a separa cele patru piese tragice fundamentale şi de a le încorpora într-un puzzle (shakespearian) mai complex.

Othello constituie unul dintre fragmentele de – parafrazându-l (contrafactual) pe Balzac – „tragedie umană”, iar Papahagi îi extrage, cu precizie de chirurg (textual), elementele care îl particularizează, pe un palier de simbolică ascunsă. În formidabila tragedie a maurului veneţian, avem mai întâi drama recunoaşterii şi acceptării, enunţată clar de profesorul clujean pe parcursul radiografiei lui critice. În generalul mercenar, personaj preluat de Shakespeare, pe filiera celor O mie şi una de nopţi (pe baza textului intitulat acolo Povestea celor trei mere, ca să fim exacţi), din Cinthio (un discipol de-al lui Boccaccio), se dau mai multe lupte devastatoare: arabul/africanul care doreşte să fie considerat european, barbarul care aspiră la civilizaţia Veneţiei, creştinul bănuit (pe nedrept) a fi păgân şi „negrul” stigmatizat pentru căsătoria cu o frumuseţe „albă”. Fiecare şi toate la un loc reprezintă surse de conflict tragic absolut.

Până şi numele „Othello”, observă Adrian Papahagi, cu erudiţia-i cunoscută, ar putea la limită să sugereze o dualitate pernicioasă. Vocabula ultimă ne trimite la grecescul telos (ţel), arătând latura înaltă, nobilă a lui Othelllo (p.13), scopul său pur de a se integra marii societăţi europene, dar, simultan, sugerează şi posibila „josnicie” a eroului, dimensiunea lui sălbatică, barbară, prin silaba lo, aluzie la low, în engleză, mic, josnic, chiar ticălos (p. 17). Între aceste extreme se zbate personalitatea temutului militar care visează civilitatea, principialitatea şi aristocraţia lumii de adopţie, sfârşind totuşi (e drept, prin manipularea perversă, derulată de Iago) în barbaria, malignitatea şi sălbaticia lumii de provenienţă (unde, necruţători, îl plasau toţi, oricum, încă de la început – „Fericirea nu poate continua, fiindcă e clădită pe hybris. Chiar ajuns aici, în vârful piramidei, Othello tot un maur rămâne”, sintetizează Papahagi elocvent tragedia personajului la pagina 18).

La fel de bine prinse sunt şi celelalte două figuri centrale ale textului, Desdemona şi Iago. Cea dintâi („Disdemona” în povestea iniţială, a lui Cinthio) joacă rolul unei „oglinizi” psihologice pentru Othello în iubirea ei, nevoia de acceptare a maurului de către elitista congragaţie veneţiană luând astfel un contur palpabil. Ucigând-o (pe fondul furiei incontrolabile, rod mai mult al propriei iraţionalităţi decât al artei manipulatorii dovedite de Iago), Othello „se decuplează” de la „ţelul” civilizator (p. 48). Şi Iago constituie pentru maur o „oglindă” a acceptării, la rându-i însă aparentă, ducând la aceeaşi (auto)distrugere inevitabilă. Iago „îl ucide” pe Othello, „otrăvindu-l” prin vorbe, „prin ureche”, după cum demonstrează, inteligent, Adrian Papahagi la pagina 26. El este „umbra”, cel care, de fapt, „nu este” („I am not what I am.”), conform unei alte analize spectaculoase făcute de autor ulterior (pp. 54-55).

O carte excelentă, aşteptată, necesară, destinată studioşilor din România, atâţia câţi vor mai fi fiind ei…

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi