Caută 
1 MIN
În 2022 s-a împlinit un secol de la publicarea marelui roman al irlandezului James Joyce, Ulysses/Ulise. Apariţia editorială s-a petrecut la Paris, întrucît, în Marea Britanie, autorul avea o interdicţie de tipărire pentru acuzaţia de „obscenitate” (rezultată din publicarea anterioară a unor fragmente din text, ce au consternat pudibonderia vremii). La noi, cele două edituri de prim plan, Humanitas şi Polirom, au marcat momentul prin reeditarea (în primul caz) a traducerii româneşti, consacrate de cîteva decenii (aparţinîndu-i lui Mircea Ivănescu), şi editarea (în cazul al doilea) a unei noi tălmăciri a giganticului volum, semnate, cum spuneam deja în articolul de săptămîna trecută, de tînărul anglist clujean Rareş Moldovan. Cred că lovitura, aşa-zicînd, de imagine, de anvergură culturală şi de inspiraţie editorială a dat-o Poliromul ieşean. Pentru mulţi dintre noi, traducerea lui Ivănescu constituia un dat canonic, o realitate eternă, o realizare intelectuală practic de nedepăşit.
Stereotipul în cauză nu trebuie să surprindă. Ulise e un roman covîrşitor. Joyce însuşi spunea, ironic, că a introdus atîtea coduri enigmatice şi atîtea cifruri complicate în el, încît profesorii universitari se vor certa pe marginea lui cel puţin o sută de ani după publicare, detaliu care îi va asigura cărţii… eternitatea. Iată că nu s-a înşelat. Întîlnirea dintre Leopold Bloom şi Stephen Dedalus (două dintre cele trei personaje importante ale naraţiunii), în ziua de 16 iunie 1904 – momentul în care are loc acţiunea (derulată pe nu mai puţin de 732 de pagini în ediţia primă!) –, continuă încă. Interesul pentru acest mare mister epic, susţinut de sute de aluzii istorice, construcţii intertextuale şi calambururi lingvistice nu s-a diminuat pe parcursul unui veac. Faptul că Rareş Moldovan, un poet remarcabil (ca şi Mircea Ivănescu), între multiplele sale alte calităţi, de universitar, decan, teoretician/critic literar etc., s-a încumetat să urce, aidoma unui surfer extrem de abil, pe acest „val” epic joycean, încununîndu-se (afirm asta cu tărie) de succes, a luat prin surprindere (subliniez: o surpriză deosebit de plăcută) lumea culturală, intelectuală şi anglistică autohtonă. Alături de editura Polirom, el, traducătorul, merită de aceea întreaga noastră preţuire.
Vă întrebaţi poate de ce era nevoie de o nouă traducere a romanului Ulise? Răspund fără ezitări (deşi, repet, personal, nu mă aşteptam ca evenimentul să aibă loc, măcar nu în timpul vieţii generaţiei mele): din mai multe motive. În primul rînd, o cultură mare (cum, cred, ne dorim să fim) nu stă în tălmăciri singulare ale capodoperelor literare mondiale. Traducerea înseamnă hermeneutică, iar hermeneutica evoluează alături de toată istoria unei comunităţi. Transferul unei opere artistice dintr-o limbă în alta presupune, pe lîngă echivalarea semantică a unor termeni lingvistici, pătrunderea în spiritul, în ethos-ul său de adîncime, iar asta nu se poate realiza decît cu instrumentarul mentalitar şi cultural al fiecărei noi promoţii de intelectuali. În al doilea rînd, ediţia Ivănescu avea anumite ambiguităţi (sesizate de anglişti încă înainte de 1989, după apariţia ei la Univers). Foarte rigurosul Rareş Moldovan le-a clarificat în versiunea lui (spaţiul nu-mi permite să dau exemple, dar recomand cititorului studios să verifice, comparativ, pasaje din cele două variante româneşti şi originalul joycean, cu precădere din complicatele episoade 11, 12, 13, 14 şi 15 ale romanului). În fine, în al treilea rînd, poezia implicită (însă şi explicită!) din textul lui James Joyce merita, după Mircea Ivănescu, şi perspectiva unui poet contemporan. Rareş Moldovan trece cu brio, în traducerea sa, şi testul, cum ar veni, poetic al scriiturii magistralului autor irlandez.
Ne aflăm aşadar în faţa unui roman monumental, tradus într-o manieră monumentală. Prin acest efort admirabil, Rareş Moldovan îşi consolidează poziţia în galeria marilor traducători români (pe lîngă alte numeroase cărţi importante din literatura anglofonă, el era deja foarte bine cunoscut publicului ca traducător al lui Thomas Pynchon, de asemenea cu o „stîncă” narativă, Curcubeul gravitaţiei, al lui Shakespeare, cu Hamlet, al lui Robert Browning, cu Fluierarul vrăjitor şi al fascinantului Harold Bloom, cu Anxietatea influenţei). Nu pot încheia fără a observa că spaţiul nostru cultural a dezvoltat o indiscutabilă competenţă în opera unuia dintre cei mai sofisticaţi (şi dificili) scriitori ai modernităţii. Pe lîngă cele două amintite traduceri ale lui Ulise şi analizele competente ale lui Ştefan Stoenescu (de dinainte de 1989), în România, avem, la ora actuală, şi pe unul dintre cei mai importanţi specialişti în James Joyce din lume. E vorba despre universitarul timişorean Mircea Mihăieş. Excepţionalele sale volume de critică joyceană (însumînd mii de pagini de analize, la fel ca romanele la care se referă) au apărut, se înţelege, tot la Polirom.
Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
