Reţeaua urbană a Moldovei între 1774 şi 1859 (III)

Revalorizate funcţional, o serie de aşezări urbane vor avea o ascensiune importantă în această perioadă; e cazul atât a reşedinţelor teritoriilor recentrate (Cernăuţi sau Chişinău, situate însă în afara arealulul de studiu), cât şi a unor centre de ţinuturi care au acumulat funcţii productive, de servicii teritoriale (sănătate, învăţământ) sau comerciale la un nivel superior localului (Botoşani, Galaţi, Bârlad sau Rădăuţi, ultimul în Bucovina) sau chiar militare (Ismail, în sudul Basarabiei). Dimpotrivă, alte aşezări urbane vechi au involuat în noul context teritorial, regăsindu-se la periferia intereselor economice ale teritoriilor recentrate. Un exemplu în acest sens e oraşul Suceava, vechea capitală a Moldovei, ce va avea în această perioadă o existenţă urbană la un nivel modest, fiind situată pe o variantă decăzută a drumului istmic – ce lega Marea Baltică de Marea Neagră.

În ceea ce priveşte Moldova apuseană, îndesirea reţelei urbane şi apariţia palierelor ierarhice intermediare reprezintă un semn clar de modernizare a structurilor teritoriale. Gradientul modernizării urmează un vector dinspre nord-vest, dinspre Europa centrală, via Galiţia. Aş îndrăzni să spun că e vorba chiar despre debutul timid al unei tranziţii urbane, ce nu a fost dusă până la capăt, fiind întreruptă de redefinirea completă a relaţiilor teritoriale în urma unirii cu Valahia.

Reţeaua urbană în subperioada 1774-1829

În textul anterior al seriei, am căzut de acord că, din perspectiva relaţiilor dintre aşezările urbane ale Moldovei apusene şi dintre acestea şi arealele rurale polarizate, Pacea de la Adrianopole (1829) reprezintă o discontinuitate majoră.

Din punctul de vedere al relaţiilor sociale şi economice, noua frontieră cu Imperiul Habsburgic, care ocupă Galiţia încă din 1772 şi nord-vestul Moldovei în 1774-1775, impune o dinamică spaţială activă. Frontiera devine într-un timp foarte scurt generatoare de substructuri spaţiale, care vor imprima modernitate şi sistemogeneză structurilor teritoriale încă medievale ale Moldovei.

Această frontieră, care se suprapune pe o zonă cu o densitate mare a populaţiei, parte a nucleului statal al Moldovei, zonă aflată sub incidenţa unor aşezări urbane vechi (Suceava şi Siret), ce au jucat şi rolul de capitală a statului, bulversează relaţiile tradiţionale dintre oraşele amintite şi zonele rurale vecine, rămase în componenţa statului moldovenesc.

Primele aşezări urbane noi, ce apar în proximitatea frontierei, pe lângă funcţia de vamă, vor prelua şi calitatea de loc central, situri comerciale ce vor deservi aşezările rurale din zona frontalieră a Moldovei apusene. În deceniile al VII-lea şi al VIII-lea, evoluează către urbanitate Fălticenii (care preiau şi funcţia de reşedinţă administrativă a restului ţinutului Sucevei rămas în componenţa statului moldovenesc) şi Burdujenii, iar în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, mai la nord, apare şi un târg nou – Mihăileni, situat în faţa oraşului Siret. Reţeaua urbană a zonei e completată până la finalul deceniului al II-lea al secolului al XIX-lea şi cu târgul Herţei, situat nu departe de această frontieră. În interiorul zonei nordice a Moldovei mai apar câteva târguri până la finalul subperioadei (Suliţa, Bucecea, Săveni, Frumuşica, Lespezi).

O altă zonă dinamică din perspectiva apariţiei de noi târguri e ţinutul Iaşului, unde se dezvoltă în această perioadă: Nicolina (la marginea Iaşului, astăzi parte a oraşului) Podu Iloaiei şi Sculeni.

Această îndesire asigură deja un pavaj eficient al influenţelor urbane în teritoriu pentru ţinuturile Botoşani/ Hărlău, Dorohoi, Suceava, Cârligătura (cu reşedinţa la Târgu Frumos) şi Iaşi.

Noua frontieră cu Imperiul Rus, instalată pe râul Prut din 1812, nu a generat aceeaşi dinamică a numărului de aşezări urbane. Notabilă e doar apariţia târgului de la Sculeni, de care am mai amintit anterior, ce avea şi un corespondent pe partea cealaltă a Prutului. Faptul poate fi explicat şi datorită prezenţei în proximitatea noii frontiere a unor oraşe vechi şi importante la nivelul Moldovei apusene: Iaşi, Galaţi, Huşi, Fălciu şi Ştefăneşti.

În restul teritoriului Moldovei mai apar oraşe ca Moineşti, Buhuşi, în ţinutul Bacăului, iar în sud (ţinuturile Putna, Tecuci şi Covurlui): Panciu, Odobeşti, Nicoreşti, Nâmoloasa, Drăguşeni sau Podu Turcului. Şi aceste oraşe, apărute în cea mai mare parte către finalul intervalului, completează într-o manieră relativ eficientă reţeaua urbană zonală, asigurând cu mai vechile oraşe o densitate optimă, suficientă prezenţei unei bune părţi a ruralului în interiorul izocronei de 8-10 ore, ce ar asigura deplasarea într-o singură zi a unui locuitor rural către târg şi înapoi acasă.

Rămân (însă!) zone rurale întinse situate dincolo de izocronele de 10, 12 sau chiar 24 de ore. Cele mai extinse astfel de areale se situau în zonele montane, Colinele Tutovei şi Podişul Central-Moldovenesc, ultimele două unităţi geografice conservându-şi până astăzi caracterul de interstiţiu teritorial, aflat la limita polarizării urbane. (Pe data viitoare)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi