Reţeaua urbană a Moldovei între 1774 şi 1859 (VI)

Contextul teritorial

Deşi Pacea de la Adrianopole (1829) a creat avantaje esenţiale pentru dezvoltarea economică a Moldovei, avantajele aduse Valahiei au fost mai importante. În paralel cu liberalizarea comerţului Principatului şi cu asigurarea navigaţiei sub pavilion propriu pe Dunăre, Marea Neagră şi strâmtori, are loc şi o redimensionare teritorială prin intrarea în componenţa statului a celor trei raiale, centrate pe oraşele-porturi de la Dunăre: Brăila, Giurgiu şi Turnu. Moldovei nu i s-a cedat nimic, raialele din jurul cetăţilor de la Chilia, Cetatea Albă, Tighina sau Hotin, ce au aparţinut teritoriului său istoric, fiind ocupate deja de Imperiul Rus încă din 1812, în urma Păcii de la Bucureşti, de la finalul războiului ruso-turc.

Mai extinsă şi cu o populaţie mai mare decât a Moldovei vremii, Valahia a fost capabilă să genereze o creştere importantă Bucureştiului, a cărei centralitate a fost consolidată funcţional prin această redefinire teritorială. Deja la 1831, conform catagrafiei valahe, Bucureştiul (53,8 mii de locuitori) era mai populat decât Iaşul (48,3 mii locuitori). Populaţia Capitalei valahe atinge 58,8 mii locuitori în 1840 (N. Iorga, 1939, Istoria Bucureştilor), ajungând ca la 1860 să fie de aproape 120 mii de locuitori. Deşi a existat un foarte puternic aflux de populaţie, e foarte posibil ca această veritabilă „explozie” demografică a Bucureştiului să fi fost susţinută şi de o nouă redimensionare a teritoriului său administrativ, devenit în epocă mult mai extins decât cel al Capitalei Moldovei.

În ceea ce priveşte oraşele secundare valahe (Ploieşti, Brăila şi Craiova), populaţia acestora nu era cu mult diferită de cea a oraşelor teritoriului moldovenesc intrat în componenţa Principatelor Unite (Botoşani, Galaţi şi Ismail): Botoşaniul avea peste 27 de mii de locuitori, Galaţiul şi Ploieştiul, peste 26 de mii, iar Ismail, Craiova şi Brăila, între 21 şi 24 de mii de locuitori. Dintre oraşele importante la un nivel teritorial superior localului mai menţionăm în Moldova: Bârlad (13,2 mii locuitori), Huşi, Piatra Neamţ, Roman, Focşani şi Bacău (cu o populaţie cuprinsă între 9 şi 12,8 mii locuitori). Foarte probabil, în aceeaşi categorie intrau şi oraşele basarabene Chilia şi Bolgrad. În Valahia acest nivel urban era compus din Buzău, Giurgiu (ambele cu peste 11 mii de locuitori), Piteşti şi Alexandria (9, respectiv 8 mii locuitori).

Sistemul urban moldovenesc avea în ajunul unirii 75 de târguri şi oraşe (8 dintre acestea erau localizate în sudul Basarabiei), în timp ce în Valahia existau 48 de târguri şi oraşe. În ambele state, majoritatea acestora era de talie mica şi foarte mică. Dacă ţinem cont de numărul mult mai redus al aşezărilor urbane medii şi mici din Valahia, cel puţin din perspectivele ierarhiei urbane şi a densităţii târgurilor în teritoriu, putem afirma că partea de sud a viitoarelor Principate Unite era dominată de un deficit sever de modernitate la nivelul structurilor teritoriale intermediare şi locale. Moldova era cu un pas înainte.

Conform datelor din epocă, reţeaua urbană din Transilvania şi de pe faţada vestică a României (Banatul, ceea ce avea să devină mai târziu Crişana, Sâtmarul şi Maramureşul) – teritoriile ce aparţin din 1918 României -, era departe de a fi una matură. Oraşul primat lipsea din reţeaua urbană a vestului actual al României. În Transilvania, estimăm că la 1860 doar patru oraşe depăşeau 10 mii de locuitori: Braşov (22 de mii), Cluj (aproape 20 de mii), Sibiu (15 mii) şi Târgu Mureş (10 mii). Absenţa din ierarhie a marelui oraş, densitatea redusă a centrelor urbane, dar şi frâna mare a distanţei în epocă, ne determină să credem că structura teritorială transilvană funcţiona asemenea unui arhipelag, ca o sumă de teritorialităţi supralocale relativ disjuncte, în ciuda faptului că funcţionau instituţiile administrative teritoriale. Această caracteristică teritorială e specifică spaţiilor marginale, interstiţiale.

Ceva mai populate erau oraşele de pe faţada vestică, mai apropiate de centru (repezentat de cuplul urban Budapesta – Viena) şi mai expuse modernităţii de tip central-european, decât cele transilvane. Ierarhia era dominată de Timişoara şi Arad, sensibil egale ca dimensiune demografică (aproximativ 27 de mii de locuitori), Oradea (peste 22 de mii), Satu Mare (17 mii), iar Sighetul Marmaţiei, Baia Mare şi Lugoj aveau aproximativ 8-9 mii de locuitori.

Contextul central-european

Secolul al XIX-lea reprezintă o perioadă de transformări radicale ale sistemelor teritoriale regionale cantonate în arealul central-european. De la glisările teritoriale multiple, datorate oscilaţiilor frontierelor, când în avantajul unei centralităţi majore, când în avantajul alteia, la modernizarea sistemelor de circulaţie, toate se reflectă în modificarea radicală la diverse scări spaţiale a relaţiilor dintre marile centralităţi şi cele intermediare ale arealului.

Modernizarea s-a produs la nivelul tuturor (sub)sistemelor aflate în interacţiune (sistemul de circulaţie, economic, de guvernanţă), iar deschiderea spre exterior a multor teritorii regionale, încă ermetice la jumătatea secolului al XIX-lea, s-a reflectat în mutaţii împortante în plan demografic, social şi cultural. Care a fost locul Moldovei şi a oraşelor moldovene în această meta-structură teritorială? (Pe data viitoare)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi