Riscul bancar şi crizele financiare

După izbucnirea crizei financiare din 2008, mulţi cercetători sau practicieni şi-au exprimat părerea referitor la cauzele care au condus la declanşarea acestui eveniment. În prezent, există un larg consens atât în lumea academică, cât şi între decidenţii de politică economică şi monetară, cum că riscul bancar a fost unul dintre principalii factori care au influenţat apariţia crizei financiare. În acest context, a fost pusă pe seama băncilor vina asumării, înainte de criză, a unui nivel excesiv de risc la nivel individual, care a condus la izbucnirea crizei financiare. Apariţia acestui eveniment a adus în discuţie necesitatea reducerii riscului bancar nu doar la nivel individual, cât şi la nivel sistemic, unde se acumulează, practic, toate riscurile individuale din sistem.

Decizia unei anumite bănci de a se implica într-o activitate ce presupune un anumit grad de risc poate avea oricând efecte asupra întregului sistem. Astfel, putem privi relaţia dintre riscul bancar la nivel individual şi riscul sistemic prin intermediul ideii „efectului-fluture”. Aceasta presupune faptul că o mică schimbare în cadrul unei părţi a unui sistem complex poate avea efecte mult mai mari în orice parte a acelui sistem sau în cadrul sistemului, ca întreg. În general, băncile sunt foarte inter-conectate, iar sistemul bancar devine din ce în ce mai consolidat. Fiecare activitate în care se implică o bancă presupune un anumit risc şi, pe termen lung, aceste riscuri se acumulează la nivel sistemic, producând efecte cu mult mai mari decât cele presupuse iniţial.

De asemenea, criza financiară care a izbucnit în anul 2008 a adus în discuţie importanţa inter-conexiunii dintre stabilitatea financiară şi economia reală, pentru că, deşi criza a început pe pieţele financiare, efectele acesteia s-au manifestat şi asupra activităţii economice şi a stabilităţii macro-economice. Studiile de specialitate arată că evoluţia ciclului de afaceri este asociată în sens invers cu evoluţia riscului bancar şi, deci, în sens direct cu stabilitatea financiară. Cu alte cuvinte, stabilitatea financiară are un comportament pro-ciclic. Mai mult decât atât, o creştere a activităţii de creditare presupune o creştere a riscului bancar, în timp ce reglementările de capital au un efect pozitiv asupra stabilităţii financiare, prin reducerea riscului bancar.

Diferenţele existente între ciclurile financiare şi cele economice justifică necesitatea implementării politicii macroprudenţiale, a cărei obiective diferă faţă de obiectivele politicii monetare şi a celei fiscale. Însă, trebuie să se ţină cont de interdependenţele existente între aceste politici, generate de corelaţiile dintre ciclurile financiare şi ciclurile economice pe termen mediu. Astfel, autorităţile naţionale reglementatoare ar trebui să ţină cont de particularităţile ciclului financiar al fiecărei ţări, de nivelul de sincronizare al ciclurilor financiare dintre ţări şi de politicile macroeconomice active în momentul conceperii instrumentele macroprudenţiale sau în momentul adoptării anumitor instrumente macroprudenţiale.

Din aceste considerente, identificarea ciclurilor financiare şi adoptarea ex-ante a unor politici de reglementare macroprudenţiale adecvate a devenit un obiectiv sine qua non al decidenţilor politici pentru a ţine sub control proliferarea riscului individual şi a riscului sistemic. În caz că aceste politici nu sunt suficiente, regimurile de rezoluţie aplicate ex-post trebuie să fie clar definite astfel încât să se limiteze naţionalizarea pierderilor (bail-out) şi utilizarea fondurilor publice pentru salvarea de la faliment a instituţiilor de credit. Din fericire, astfel de cazuri nu au avut loc în ultimele decenii în România, acest lucru reliefând faptul că Banca Naţională a României a implementat un set de politici care au redus nivelul riscului individual şi riscul sistemic la nivelul sistemului bancar românesc.

Alin Andrieş este profesor universitar doctor la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi