Rusia şi tenebrele istoriei

În editorialul din numărul apărut ieri al revistei Le Point, Franz-Olivier Giesbert citează aceste cuvinte ale lui Karl Marx: „Mizând pe frica şi pe laşitatea celorlalţi, Rusia agită armele şi formulează revendicări exagerate pentru ca, la momentul potrivit, să se arate generoasă, mulţumindu-se să obţină satisfacţie pentru obiectivele ei imediate”. Sigur, nu este nicio revelaţie aici, interesul afirmaţiei constând în, pe de o parte, faptul că a fost emisă în secolul al XIX-lea şi, pe de alta, că îl are drept autor pe Marx, cel care, alături de Lenin, a patronat ideologic evoluţia Rusiei sovietice vreme de aproape un secol. Dar despre Rusia s-au scris mii de cărţi şi, cu toate acestea, mulţi continuă să nege evidenţele. Mi-am amintit, urmărind demonstraţia de minciună, ipocrizie şi cinism pe care o face regimul criminal al lui Putin, de doi autori care au publicat lucrări fundamentale despre Uniunea Sovietică şi despre Rusia în general, şi anume Robert Conquest şi Martin Malia. Am mai scris despre ei, dar cred că e acum un prilej nimerit de a-i readuce în atenţie. Robert Conquest (1917-2015), istoric, universitar şi cercetător la Institutul Hoover, a avut o activitate prodigioasă, a scris o carte devenită clasică, Marea teroare (1968) şi multe alte texte ce demontează, necruţător, mecanismele sistemului comunist. A publicat în 1999 o sinteză intitulată Reflections on a Ravaged Century (în franţuzeşte a fost tradusă sub titlul Ferocele secol XX). Conquest îşi propune să înţeleagă cum a fost posibil ca ideologiile totalitare să aibă un asemenea succes, iar intelectualii să fie atât de uşor manipulaţi şi înşelaţi. Consideră că, în timp ce URSS „construia socialismul”, iar ţările din Europa de est sufereau sub bocanc rusesc, o parte semnificativă a Occidentului se afla în „hibernare mentală”, de aici rezultând o aiuritoare complezenţă faţă de comunism. Excepţională este analiza pe care o face Conquest „războiului rece”, punând în lumină clişeele ce au fost răspândite cu bună ştiinţă pentru a justifica echivalenţe de genul „KGB=CIA”, „Radio Europa liberă=Radio Moscova” etc. Nu, aşa-numitul război rece a fost înainte de toate o confruntare între democraţie şi totalitarism. Că societatea capitalistă şi-a dovedit superioritatea şi în plan economic este foarte adevărat, dar esenţială a fost bătălia pentru impunerea valorilor democratice. Fapt este că Rusia n-a acceptat niciodată ideea că a pierdut această bătălie, aşa că Putin, după cum vedem, pare convins că totalitarismul e singurul sistem care se potriveşte poporului său.

Mai vorbeşte Conquest despre strategia stigmatizării adversarului drept „fascist”, strategie veche şi, s-ar zice, eficientă, din momente ce e folosită din nou astăzi, fără teama de a eşua în ridicol. Adaug aici că atât eticheta de „fascist”, cât şi pretextul „luptei pentru pace” sunt procedee clasice ale propagandei comuniste. Aş zice chiar că putem observa acum un deficit de imaginaţie: în anii ’50, în războiul din Coreea (când agresori au fost comuniştii din Coreea de Nord), americanii erau acuzaţi că ar fi folosit… arma bacteriologică! Marile demonstraţii pentru pace din Occident, la care luau parte destui oameni de bună credinţă, printre care mulţi tineri, erau dirijate de la Kremlin. De fiecare dată când într-o ţară comunistă penuria de produse strict necesare se accentua şi când puterea avea impresia că nu mai controlează populaţia, apărea imediat, ca prin miracol, tema „luptei pentru pace”, întrucât, nu-i aşa, imperialiştii americani şi lacheii lor din Europa occidentală ne voiau răul. La un moment dat, Ceauşescu a lansat ideea că ne paşte un mare pericol, bomba cu neutroni. S-a creat un soi de psihoză, ca acum cu benzina. Femei simple de la ţară, bărbaţi în toată firea se văicăreau că le cade în cap bomba cu neutroni. Regimul a organizat şi un „referendum” (!), lumea a trebuit să „voteze” ca să-şi dea acordul cu politica pacifistă a partidului.

Celălalt mare sovietolog pe care vreau să-l reamintesc este Martin Malia (1924-2004), profesor la Berkeley. În 1994 a publicat cartea Tragedia sovietică, iar cinci ani mai târziu o altă lucrare de sinteză, Rusia în ochii occidentalilor: de la Călăreţul de aramă la mausoleul lui Lenin. După epoca lui Petru cel Mare, imaginea Rusiei a cunoscut forme violent contrastante: pe de o parte, o Rusie barbară, înapoiată, ameninţând – prin planurile ei hegemonice – Occidentul, pe de alta – o Rusie suscitând admiraţia filozofilor Luminilor sau impresionând, sub domnia lui Alexandru al II-lea, prin ambiţiile ei reformatoare şi prin voinţa de a se conecta la valorile europene. Occidentul a fost, în mai multe rânduri, victima unei optici eronate: ostil ţarismului când acesta abandonase proiectele expansioniste, i-a acordat încredere când era puternic şi arogant. Cucerirea puterii de către bolşevici, scrie Malia, a marcat intrarea în „era tenebrelor”. Comunismul, spune istoricul, este „cea mai mare halucinaţie a timpurilor moderne”, un „faliment monumental”. Să aibă dreptate cei care susţin că modernizarea Rusiei nu se poate face decât prin violenţă şi dictatură? Derivele regimului lui Putin arată că, dimpotrivă, dictatura izolează Rusia şi o împinge iarăşi în tenebrele istoriei.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor