Sârmă ghimpată

Nici graniţele nu sunt ce au fost, îmi spuse prietenul meu Robert, în timp ce meşterea la un tablou cu îngeri.

Cum aşa? l-am întrebat.

Nu ştiu, răspunse el. Dar asta-i impresia mea.

Şi simţindu-mi nedumerirea, Robert continuă:

Vara trecută, când semnele că ar fi trebuit să înceapă războiul nu apăruseră la orizont, am vizitat, împreună cu prietenul meu Matei Vişniec, Zalomestra, un cătun aparţinând comunei Brodina, situat la graniţa cu Ucraina. O parte din locuitorii comunei Brodina erau români, o altă parte ruteni. Limba lor seamănă cu ucraineana, dar ei susţin că nu sunt ucraineni, ci rusini. Am făcut cu Matei Vişniec o plimbare în afara satului şi am ajuns la graniţă. Graniţa arăta ca o grădină părăsită. Fâşia ce fusese cândva arată era plină de buruieni. Bineînţeles era şi un gard de sârmă ghimpată încâlcit, acoperit şi el de vegetaţie. Stâlpii ce delimitau teritoriul românesc de cel ucrainean erau scorojiţi şi năpădiţi de ciuperci. Totul arăta ca o ruină… Parcă eram în Călăuza. Chiar şi pârâiaşul care susura prin vâlcea avea o culoare ruginie.

Dar poate că aşa ar trebui să arate graniţele, i-am zis. Într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, ele oricum o dispară de la sine. După cum vor dispărea şi graniţele dintre limbi. Vom trăi într-o lume mult mai liberă. Lumea secolului XXI va fi altfel decât o vedem acum. Faptul că graniţa nu e îngrijită, e un semn bun. Asta ar putea însemna că nu sunt conflicte la marginea ei. Şi mai înseamnă că ţările tind să-şi recâştige libertatea…

Vorbeşti destul de ciudat, mi-a replicat Robert, lucrând în continuare la tabloul lui.

Nu vorbesc ciudat, i-am răspuns. Vorbesc în cunoştinţă de cauză. M-am născut nu departe de Brodina. Tot într-un sat aşezat la graniţă. Vârful bont al creionului lui Stalin ce a trasat linia de frontieră a despărţit satul de unde era tatăl meu, de statul unde se născuse mama. Mama se născuse la Fântâna Albă, acolo unde a avut loc masacrul. Prima descindere a Armatei Roşii la Fântâna Albă a fost ca un blestem. Bolşevicii au alungat călugării din mănăstiri, le-au tăiat bărbile, bătându-şi joc de credinţa lor. Au dat apoi jos clopotele din clopotniţe şi le-au spart în bucăţi. Le-au încărcat în camioane şi le-au trimis la o fabrică de armament. Au scos afară papurile, şi cărţile sfinte, au scos şi icoanele, – unele dintre ele pictate pe vremea lui Rubliov -, au aruncat benzină pe ele şi le-au dat foc. Mai mult decât atât, i-au pus pe bătrânii din Fântâna Albă să se dezică de credinţă lor străveche, şi să scuipe icoana Mântuitorului Iisus, bătută în cuie pe gardul şcolii. Nici bătrânii, nici tinerii nu s-au dezis de credinţa lor. Asta s-a întâmplat în 1941, cu puţin timp înainte de masacru.

Dar masacru cum a fost organizat? mă întrebă Robert. Poate ştii ceva mai multe amănunte decât mine.

Foarte simplu. După metoda tipic stalinistă. La începutul primăverii anului 1941, la câteva luni după invazie, NKVD a lansat zvonuri că sovieticii ar fi permis celor care vor să treacă graniţa în România. A fost o capcană tipic bolşevică, pregătită cu minuţiozitate. Lumea a crezut în propaganda lansată şi pe 1 aprilie 1941, un grup de circa 4 000 de persoane din satele din jur, purtând în faţă un steag alb, flancat de icoane, prapuri şi cruci, intonând cântece religioase, se îndrepta spre graniţă.La ieşirea din pădure, în poiana Varniţa, situată la circa 3 km de frontieră, grănicerii sovietici au somat coloana să se oprească. Oamenii însă nu s-au oprit, ci şi-au urmat drumul, cântând în cor. Văzând că grupul nu se opreşte, grănicerii i-au secerat cu mitralierele, ţintind din plin. Cei care nu au căzut sub gloanţe şi au încercat să fugă, au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia. După masacru, morţii şi răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi aruncaţi în cinci gropi comune, indiferent dacă erau vii sau morţi. Bunicii povesteau că timp de două zile şi două nopţi pământul aruncat deasupra victimelor se mişca în ritmul bătăii inimilor, până şi-au dat toţi duhul. Au existat, desigur, şi câţiva „norocoşi”, care au scăpat cu viaţa. Dar soarta lor a fost şi mai îngrozitoare. NKVD-iştii i-au arestat, i-au torturat şi i-au aruncat de vii într-o groapă peste care au presărat var. Asta s-a întâmplat acolo, în 1941, înţelegi, Robert?! De asta am oroare de graniţă… Şi asta nu a fost tot. Au urmat alte atrocităţi, arestări, schingiuiri, execuţii şi deportări în Siberia. Pe 26 iulie 1941, la scurt timp după intrarea României în război, Basarabia şi Bucovina de Nord au fost eliberate de armata română, iar graniţa dintre Fântâna Albă şi Climăuţi, satul meu natal a dispărut, dar nu pentru multă vreme. Căci, după cum ştii, după 23 august 1944 Armata Roşie a revenit în România… Atunci a avut loc la Fântâna Albă un alt incident ce s-ar fi putut solda cu un alt masacru. Ştii, i-am spus lui Robert, în Fântâna Albă trăiesc staroveri, adică ruşi de rit vechi sau lipoveni, care au fost persecutaţi pentru credinţa lor încă de pe vremea ţarului Alexei Mihailovici, tatăl lui Petru cel Mare, sub oblăduirea căruia s-au făcut reformele religioase din 1642, impuse cu cnutul. Acolo, la Fântâna Albă, s-au aşezat ruşii de rit vechi, lipovenii, încă de pe vremea austricelor. Şi tot acolo a fost şi sediul mitropoliei lipovenilor din toată lumea. Pentru ei, totul era credinţa. Credinţa i-a făcut să îndure cele mai crunte pribegii. Pentru ei, Armata Roşie era armata lui Anticrist. Faptul că în 1941 bolşevicii au devastat bisericile şi Mănăstirile din Fântâna Albă era de neiertat. Apoi mai era vorba şi de masacrul înfăptuit la marginea pădurii, unde au murit şi au fost îngropaţi mii de oameni. Aceste lucruri nu puteau fi iertate şi nici şterse din memorie. Astfel că atunci când Armata Roşie s-a apropiat pentru a doua oară de satul Fântâna Albă, câţiva mujici bărboşi s-au urcat în clopotniţele bisericilor pe jumătate ruinate şi au tras focuri de armă asupra bolşevicilor. N-a fost rănit nici un soldat. Incidentul a avut însă urmări tragice. Pentru că s-a tras asupra lor, bolşevicii au scos tot satul în faţa catedralei şi i-au ţinut pe săteni în genunchi timp de 48 de ore, sub ameninţarea mitralierelor. Acolo, s-au aflat şi bunicii din partea mamei, şi cele trei surori, şi fratele lor, dar şi mama, şi tata. Moartea a trecut la un milimetru de tâmplele lor. Soldaţii Armatei Roşii nu aveau milă. La ei, credinţa dispăruse de mult, iar bisericile fuseseră transformate în magazii şi grajduri. Aşa avea să se întâmple şi cu cele patru biserici de la Fântâna Albă. Şi ele au fost transformate în grajduri. Sătenii au scăpat ca prin minune. După 48 de ore, a intrat în sat şi armata română. Iar generalul ce se afla în fruntea trupelor văzând oamenii îngenuncheaţi sub ameninţarea mitralierelor i-a întrebat pe sovietici ce s-a întâmplat. Când a aflat despre ce e vorba n-a stat nici o clipă în cumpănă şi a dat ordinul să fie eliberaţi. E de mirare că sovieticii l-au ascultat. Erau pregătiţi să-i împuşte pe toţi. Indiferent dacă erau bătrâni, copii sau bărbaţi în floarea vârstei. Ceea ce-ţi spun nu sunt poveşti, sunt fapte.

Şi ce s-a întâmplat cu bunicii şi părinţii tăi?!

Părinţii mei stăteau la Climăuţi, iar Climăuţii rămăseseră în partea românească după trasarea graniţei. Fântâna Albă însă fusese ocupată de sovietici, iar bunicii mei împreună cu cele trei surori ale mamei, temându-se să nu fie deportaţi în Siberia, şi-au lăsat tot avutul lor acolo şi trecând noaptea graniţa s-au refugiat în România. Au pribegit vreme de trei ani, cu acte false, procurate cu greu, ascunzându-se de autorităţi prin diferite locuri; s-au urcat clandestin în vagoanele de marfă şi au ajuns până-n Banat. De unde s-au întors în cele din urmă şi s-au aşezat la Rădăuţi. Dincolo, a rămas doar un unchi de-al meu, care a avut mult de pătimit. Când venea în România, vorbea în şoaptă. Îi era teamă şi de umbra lui. Din când în când, se scula de la masă şi se uita pe geam. Avea impresia că îl urmăreşte KGB-ul.

Şi graniţa? mă întrebă Robert. Cum era graniţa în vremea copilăriei tale?

Fascinantă. De-a dreptul fascinantă. Ne atrăgea ca un magnet. Eram copii şi nu bănuiam teroarea şi răul ce se ascundeau în faţa şi în spatele ei.

Cum arăta?

Erau două fâşii arate, prima ceva mai îngustă, şi nu foarte bine îngrijită. Cealaltă, cea sovietică, era mai lată, arată şi greblată de puteai să culegi şi puful de păpădie de pe ea.. Noi ştiam că e o zonă strict interzisă, peste care nu puteai să treci. Dar asta nu ne împiedica ca ajutându-ne de un fel de prăjini să trecem făcând câteva sărituri dincolo, pentru ca apoi să venim, tot în salturi, îndărăt. Câteodată, de obicei toamna, înjghebam şi un joc pe graniţă. Bătătoream câteva cercuri pe suprafaţa fâşiei arate şi jucam „ruduş”, un fel de-a v-aţi ascunselea cu ochii legaţi. În apropiere, încingeam şi câte un foc de tabără. Coceam cartofi şi gulii. Dacă ne prindeau, grănicerii ne duceau la şeful de post. Stăteam acolo toată noaptea, dar dimineaţa veneau mamele noastre cu boccele pline de daruri pentru grăniceri şi ne eliberau. Gândindu-mă la timpurile acelea, aş fi preferat ca graniţa să fie cum mi-ai descris-o tu, cu stâlpii acoperiţi de ciuperci şi buruieni.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist