Savanţii zilelor din urmă

Colegului meu comparatist, Tatu Norbu, i s-au adus nişte acuzaţii grave la ultima evaluare instituţională: că şi-ar fi mistificat CV-ul şi lista de publicaţii, că ar fi indus în eroare administraţia academică privitor la activitatea lui ştiinţifică etc. Episodul ne-a consternat pe toţi, întrucât profesorul Norbu trecea, dintotdeauna, drept unul dintre cele mai erudite personaje din Universitate. Cita, competent, din mari nume ale filozofiei, istoriei şi literaturii la orice oră din zi şi din noapte. În studenţia mea, îl avusesem lector la un curs de teatru antic, unde ne impresionase pe toţi cu vastele sale cunoştinţe. Cum ajunsese oare să fie incriminat pentru impostură la sfârşitul carierei? L-am căutat, sperând să-mi ofere nişte explicaţii, în virtutea bunei noastre relaţii. Mi le-a oferit, am avut sentimentul, cu un oarecare amuzament. „Codrine”, şi-a început el confesiunea, „mă doare, completamente, la bască de rezultatele acestei evaluări. Ies oricum la pensie. În plus, fie vorba între noi, odată şi-odată, adevărul trebuia să iasă la iveală…” „Care adevăr?” l-am întrerupt speriat. A râs. „Dragul meu, adevărul este chiar cel comunicat de hârţogarii academici: mi-am mistificat activitatea de cercetare, aşa-zisele informaţii epocale, savantlâcul, biografia, tot! Existenţa mea e o farsă de la A la Z. Nu puteam să mor cu minciuna în spate! Mă bucur că accidentul deconspirării s-a petrecut înainte de ieşirea din sistem. Nu vor fi consecinţe punitive, iar eu, în sfârşit, voi savura câţiva ani de sinceritate….”

Văzându-mă, pesemne, pietrificat, Norbu a adăugat: „Mi-ai fost student şi n-aş vrea să-ţi distrug, printr-un prost exemplu, ierarhia valorilor. Nu sunt un ticălos şi nici măcar un individ neînzestrat intelectual. Dacă te gândeşti numai la amănuntul că, atâtea decenii, am fentat o lume întreagă, cea universitară, şi tot aş merita un premiu pentru inteligenţă excepţională! Nu-ţi schimba deci părerea despre mine! Recunosc că o anumită tulburare a perspectivei tuturor asupra mea va rămâne cumva inevitabilă! Este preţul adevărului, pe care trebuie să-l plătesc. Adevărul care, da, mă face liber, însă mă şi articulează la imagine. Orice ar fi totuşi, repet şi vreau să se reţină: nu sunt un ticălos, ci un oportunist sclipitor! Un ins care, din lămâile aruncate de viaţă, s-a priceput să prepare o limonadă sofisticată… Nebunia a debutat în liceu când, în postură de elev la profilul uman, am studiat şi o materie neobişnuită pentru programele de învăţământ ale vremurilor respective – literatură universală (domeniul care de altfel mi-a devenit profesie mai târziu). Nu existau cadre didactice specializate pe asta. Orele erau predate de directoarea şcolii, care deţinea de fapt încadrare pe limba rusă. Nu ştia nimic. Îi trăgea doar cu scriitorii ruşi. Manualul? Şi el, o mizerie stalinistă! Numai revoluţionari, numai luptători pentru dreptate socială. Ce mi-am spus? Hai să ridic puţin nivelul orelor de universală! Ca atare, am început să inventez nume de scriitori europeni şi, mai ales, de critici, toţi, chipurile, foarte importanţi…”

„Scriitori inventaţi?” am intervenit din nou, complet bulversat. „De la primul la ultimul, prietene! În ochii tuturor, eu citeam acasă o literatură formidabilă, inaccesibilă muritorilor de rând. Directoarea a căzut pe spate de fericire. M-a declarat cel mai bun elev al liceului, m-a umplut de premii şi distincţii. Credea, sincer, că eram un geniu. Nici nu mai preda, practic, literatură universală. Intra la oră şi zicea – Ia spune-ne, Norbu, cum mai stă treaba cu teoria franceză! I-a influenţat şi pe ceilalţi profesori care aproape îmi dădeau zece fără să mă asculte. Am terminat şef de promoţie. Evident, nu puteam să urmez decât o carieră în literatură universală. La Facultatea de Filologie, mi-am diversificat repertoriul. Am inventat literaturi, filozofii şi istoriografii paralele – anglofone, francofone, rusofone etc. Citam din ele cu o competenţă sfidătoare. Profesorii m-au iubit nebuneşte. Din nou, şef de promoţie! Bonus – cariera universitară! Apoi, v-am luat pe voi la aburit, pe studenţi. Mamă ce vă mai plăceau referinţele la anticii ăia despre care vorbeam şi care nu existau în realitate! Mi-am împopoţonat CV-ul cu lucruri fantasmagorice, dar seducătoare. Toţi le-au înghiţit, decenii la rând, fără să crâcnească şi m-au promovat accelerat. Am primit lauri peste lauri pentru activitatea mea singulară, de erudit fenomenal. Nu-ţi ascund că mi-am cucerit şi soţia (o fată care, altfel, nu s-ar fi uitat la mine!), inventându-mi un arbore genealogic nobiliar. Şi azi crede că sunt un stră-stră-stră-nepot de-al Amiralului Nelson, rătăcit prin Valahia. Nici unul nu v-aţi îndoit de onestitatea mea! Mă rog, mai nou, a apărut şmecheraşul ăsta de Google care, în doi timpi şi trei mişcări, a dat în vileag, se pare, falsitatea naraţiunilor mele academice. Nu-i nimic! Cum spuneam, mă bucur! Finalmente, am ieşit la lumină…”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi