Scena balconului din ’68 (I)

În noaptea de 20 spre 21 august 1968, trupele Pactului de la Varşovia (minus România şi Albania), conduse de generalul sovietic Iamşcikov ocupau Cehoslovacia. După sursele celui mai important specialist de la Oxford, profesorul R.J. Crampton, era vorba de 29 de divizii (marea majoritate trupe sovietice dislocate în R.D.G., Polonia, Ucraina şi Ungaria, precum şi armate naţionale), 7.500 de tancuri şi 1.000 de avioane care au luat cu asalt punctele strategice şi în câteva ore au preluat controlul întregii ţări, preşedintele Svoboda şi Ministrul Apărării, Dzur, oprind armata cehă să răspundă militar şi cerând populaţiei să nu opună rezistenţă. Secretarul General al Partidului Comunist Ceh, Alexander Dubček, cel care iniţiase un curent reformist în partid de la preluarea puterii, în ianuarie acelaşi an, a fost arestat şi dus la Moscova împreună cu membrii întregului guvern. Operaţiunea a fost denumită "Dunărea", după remarca furioasă a lui Brejnev despre "cârdăşia dunăreană" a Iugoslaviei şi României cu Cehoslovacia, şi avea ca scop "oprirea contrarevoluţiei" pe care o încercau reformiştii cehi, cei care în "Manifestul celor 2000 de cuvinte" vorbeau despre pluripartidism, despre refacerea unui partid social-democrat, despre depolitizarea armatei, despre libertatea presei şi de conştiinţă, despre ridicarea cenzurii şi despre reabilitarea victimelor politice ale stalinismului.

Ce treabă avea Ceauşescu cu acest program reformator? Niciuna. Ajuns la putere după moartea lui Dej din eroarea de judecată a lui Ion Gh. Maurer (care l-a crezut mai tânăr, mai docil şi mai deschis decât Gheorghe Apostol), Ceauşescu a dus mai departe cele două mari schimbări de direcţie a partidului faţă de Uniunea Sovietică, orchestrate de Maurer şi Corneliu Mănescu: apropierea de China lui Mao şi resuscitarea curentului naţionalist care se opunea politicii dominatoare a "imperialismului" sovietic, cel care propovăduia internaţionalismul proletar în defavoarea etnicităţii. Toată îngroşarea naţionalist-comunistă a politicii lui Ceauşescu venea din aşa-zisa "declaraţie de independenţă" a lui Dej, din aprilie 1964, şi din fascinaţia trăită de tânărul politruc comunist în faţa eficienţei politice a discursului naţionalist-legionar (nu numai tema "omului nou", dar şi toată structura de organizare, de "agitaţie şi propagandă" a ceauşismului par calchiate după cele ale Gărzii de Fier!). Cu un discurs cu accente isterice, datorate diabetului, cu o poziţie dominatoare şi autoritaristă, Ceauşescu va face limpede liniile de forţă ale regimului său încă de la finele anului 1967, când cumulează puterea de stat în mâinile partidului şi îşi plasează camarila în CC şi la conducerea nou înfiinţatelor judeţe (care ruinau vechea reţea de putere din raioane şi regiuni a simpatizanţilor sovietici). Iritată de planul Valev, care voia să instituie o comandă sovietică asupra programelor de dezvoltare economică a ţărilor din "lagărul socialist" – rezervând României, spre exemplu, doar rolul de ţară agrară şi zootehnică ce urma să producă necesarul pentru toate ţările "surori" –, conducerea de la Bucureşti începe să mârâie şi reia tema dreptului fiecărui partid de a-şi alege calea pe care o consideră potrivită pentru desăvârşirea socialismului la el acasă, aşa cum fusese ea lansată de Gheorghiu-Dej.

De aceea, poziţia lui Ceauşescu nu era de susţinere a "democratizării" partidului comunist, în care intelectualii să joace un rol mai activ, cum visau reformiştii cehi, ci doar de evitare a creării unui precedent în care sovieticii, împreună cu slugile lor, intrau să răstoarne de la putere o conducere de partid dintr-o ţară "frăţească" care nu le era pe plac. Din această perspectivă, Ceauşescu propunea dezinvolt fie desfiinţarea simultană a celor două blocuri militare, fie comanda prin rotaţie a Tratatului de la Varşovia, lucru care stârnea hohote de râs la Moscova (dar şi iritare!). De altfel, în această criză s-a văzut că Ceauşescu, egolatru maladiv, visa să ajungă, asemenea lui Tito, un lider al "ţărilor nealiniate", şi că politica României pe acest subiect a fost în siajul Iugoslaviei, ceea ce a stârnit, după cum spuneam, furia lui Brejnev.

A fost evident însă că Ceauşescu, care a fost în Cehoslovacia, în vizită la cel mai înalt nivel, imediat după Tito, nu se regăsea în programul reformist al Primăverii de la Praga (cu excepţia punctului minor al reabilitării victimelor stalinismului, dosarul Pătrăşcanu folosindu-i doar la debarcarea Ministrului de Interne Drăghici şi la mozolirea imaginii lui Dej). În discuţiile avute, între 15 şi 16 august, Ceauşescu îi reaminteşte lui Dubček că nici nu se pune problema de "a se renunţa la rolul conducător al partidului comunist şi al clasei muncitoare" şi insistă doar pe agenda lui externă, cu desfiinţarea programelor CAER şi pe faptul că partidele comuniste din fiecare ţară trebuie să joace un rol mai important, "să nu mai existe un centru conducător al mişcării comuniste la ale cărui decizii trebuie să te supui necondiţionat". Ce e interesant e argumentaţia potrivit căreia adoptarea necondiţionată a poziţiei PCUS provine, spunea Ceauşescu criticând conformismul stalinist al lui Dej, din idealizarea în trecut a tot ce venea din URSS, însă, acum, PCR "trebuie să adopte poziţii care corespund nevoilor de azi ale României". De altfel, nu se sfieşte să dea drept exemplu măsurile luate de el în România şi să critice intruziunile sovietice sau intenţiile unora "de a amesteca Tratatul de la Varşovia" în rezolvarea acestei crize interne a partidului ceh, creată de fapt de grupările conservatoare din Prezidium, dirijate de Moscova, cele care vor adresa oficial "invitaţia" sovieticilor şi aliaţilor lor de a veni să apere "cuceririle revoluţionare" puse în pericol de aşa-zisa contrarevoluţie. Culmea e că, sub raport juridic, Tratatul de la Varşovia permitea intervenţia militară doar în cazul în care o ţară era atacată de un duşman ideologic, "imperialist", care voia să răstoarne ordinea comunistă, nu şi în cazul "fraţilor" ideologici.

Ceauşescu află de invazie după ora 3 dimineaţa, de la Paul Niculescu-Mizil, mâna sa dreaptă, cel care fusese sunat, când au intrat trupele sovietice în Praga, de corespondentul Agerpres. La ora 6.30 dimineaţa conduce deja lucrările Comitetului Executiv al CC al PCR, convocat în pripă. (Continuare în Ziarul de Iaşi din 29 august).

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor