Scriitorul şi depanatorul

Barurile sunt închise din cauza covidului nu ştiu cât, aşa că luăm două doze de bere şi mergem în parc. „Tu ce faci? Tot scrii, tot scrii?” mă întreabă Mitică. La întrebarea aceasta deprimarea mea s-a augmentat cu un complex de inferioritate. Mă zgândărise în suflet o replică asemănătoare: aceea a stimabilului neica Zaharia Trahanache: „scrârţa-scârţa pe hârtie”. Eu, judecam puţin amar, eram un scârţa-scârţa pe hârtie. „Dacă n-am vrut să învăţ!” încerc să evit subiectul printr-o glumă. Dar Mitică nu se lasă: „Eu nu înţeleg, hombre, dar voi, scriitorii, muzicienii, pictorii şi toţi ăştia sunteţi în afara timpului. Când mă gândesc la voi, îmi trece prin cap ideea inutilităţii lucrurilor, zău aşa. Scuză-mă că ţi-o spun!” „Dacă asta mi-e meseria.” „Ce meserie, hombre!? Tu nu vezi că publicul e tot mai indiferent la scornelile voastre? Numai nişte gagicuţe cu caş la gură şi cei duşi cu pluta mai cred în imaginaţia voastră. N-ai nici măcar o biografie controversată care să atragă gloatele de cititori: nu eşti nici un beţivan notoriu ca Verlaine; nu ai nici o viaţă conjugală tumultoasă ca a lui Tolstoi cu Sofia Andreevna sau ca a lui Breton cu Jacqueline Lamba, nu-ţi câlţuieşti măcar nevasta din când în când; nu ai nici două-trei amante mai acătării, nu mai vorbesc de un adevărat harem ca Ienăchiţă Văcărescu, ca să-ţi răvăşească biografii aşternuturile, iar «canalia de uliţi» să jubileze; nu vânezi fiare în pampas ca Hemingway. Tu caşti gura la graurii din salcie şi-ţi trezeşti soţia cu noaptea-n cap ca să ascultaţi privighetorile. Într-o bună zi voi, scriitorii, nu o să mai aveţi cititori deloc. Iartă-mă că te întreb: Nu crezi că treaba asta cu scrisul e cam ridicolă?” „Deh!” „Tu îndrăzneşti, de exemplu, să te declari la vamă scriitor? Cred că se scapă pe ei vameşii de râs când aud aşa ceva.” „Este adevărat că există un recul al cititului, dar…” „Hai lasă-mă, hombre (aşa ne ziceam noi încă din liceu)! Scriitor-scriitor! Iaca-na! Nu sunteţi buni nici de proptele la gard, scuză-mă! Spune-mi la ce serveşte în lumea de azi, a scuturilor antirachetă şi a Internetului, un scriitor. Apropo de Internet, te citesc pe Facebook. Scrii bine, ai un public de două-trei sute de cucoane în majoritate, dar ce folos!? E drept, scuze, nu ţi-am citit nici o carte.” „Nu ai de ce să te scuzi, Mitică. Mare parte din publicul de care vorbeşti, care mă gâdilă la noadă pe Facebook, nu îmi citeşte cărţile. Ca să-mi citească câteva rânduri gratis pe Facebook e o chestie. Ca să dea treizeci de lei pentru o carte de-a mea e altă chestie. E prea mult pentru acest tip de public. Treizeci de lei pentru o carte înseamnă două rujuri de buze, o părticică dintr-un rimel, hombre, sau un sfert din suma pentru reparatul baretei la sandale.”

Fostul meu coleg rămâne uimit de asprimea ironiei mele: „Dar trezeşte-te la realitate, hombre! Publicul de azi vrea plăcerea imediată, palpabilă, nu literatură genială. Asta-i pentru genii, nu pentru norodul nărod. Geniile-s a dracului de puţine. Nimeni nu citeşte vorbele mari, decât poate nişte critici literari, care scriu în reviste literare pe care iarăşi nu le citeşte nimeni. Omul de azi n-are nevoie să se obosească citindu-ţi ţie sute de pagini, un autor de care nici n-a auzit. Că nu ştii să te promovezi deloc. Cine eşti tu faţă de Gabriel Dorobanţu, de pildă, sau faţă de Bănică junior ori de Camelia Gavrilă sau măcar faţă de Criştianu Rrrunaldu? |ştia nu dau de lucru creierului, nu obosesc, însă aduc triumf, glorie.” „Păi eu…” „Să nu-mi spui că nu visezi la glorie, că nu te cred. Pe când tu ce glorie să… Scuză-mă, dar eşti un nimeni. Poate scrii tu mumos, nu zic, dar, iartă-mă, mai mult vă citiţi între voi, scriitorii, că notorietate ioc!” „Dar Cărtărescu?” „Eh, Cărtărescu! Conjuraţia unor jmecheri, care l-au umflat cu pompa! Viclenie editorială ca să-l supraliciteze! E clar că meseria asta va pieri şi voi odată cu ea. Astea-s ultimele zvârcoliri, agonia, prietene, dă-mi voie să-ţi spun cu toate că e dureros pentru tine, îmi dau seama. Eu nu înţeleg cum poţi trăi tu fără să câştigi mai nimic. Apucă-te de ceva practic şi bănos, hombre! Ştiu că poţi, ai capacităţi. Omenirea merge într-o direcţie, iar voi, scriitorii şi toţi artiştii ăştia – în cealaltă. Mă şi mir că tu, care erai un băiat aşa inteligent, nu-ţi dai seama de asta. Te-a prostit literatura cu mirajul ei mai ceva ca baba Vanga.”

Învârt-învârt doza în mână, apoi îi răspund: „Şi totuşi… şi totuşi, hombre. Atâta timp cât inima omului va tresălta la sunetul unui clopoţel bătut de vânt, muzica va mai exista. Atâta timp cât omul va ofta din rărunchi, când va vedea păsările migratoare cum îşi desenează pe cer V-urile, arta plastică va mai exista. Atâta timp cât învăţătoarele vor lăcrima alături de toată clasa, citind despre soarta bietului pui de prepeliţă al lui Brătescu-Voineşti, literatura va mai exista. Ce ar fi lumea fără toate acestea? Să discutăm la nesfârşit despre ce discurs a mai vomitat Trump, despre pensiile speciale sau despre coronavirus? Este drept, coronavirusul a adus în omenire o linişte propice cugetării şi sentimentelor apropiate de artă. Dar văd şi atâta lăbăreală pe toate canalele cu boala asta, care, dimpotrivă, ar trebui să ne aducă aminte de esenţa noastră umană. Orice-ai zice, Mitică, lucrurile acestea inutile, cum le zici tu, aparent fără noimă, ne înalţă sufletele şi ne înfrumuseţează viaţa. Ele constituie culmea culmilor la care a ajuns omul. Aşa inutilă, ridicolă şi neglorioasă literatura, ca şi muzica, ca şi sculptura, ca şi celelalte arte, ne deosebesc de vita necuvântătoare. Şi tocmai pentru că-s inutile ne înalţă, Mitică.”

Mă aprinsesem rău şi nu puteam să-mi reprim mânia. Aşa că am continuat pe aceleaşi note: „Cu tot scutul antirachetă şi cu tot Internetul, hombre, nu vom fi nimic fără artă. Fără lumina literaturii vom redeveni nişte troglodiţi de peşteră cu fruntea teşită, asta cu toate că sau mai ales că vom avea la dispoziţie armele atomice în loc de bîtă. Între un dig făcut de castori şi un scut antirachetă diferenţa e minoră, doar de tehnică, nu duc înainte, nu «şlefuiesc» animalul din om nici cu un centimetru. În rău pot să o facă, da! Pe când arta, hombre…”

Mă înecam de furie. Atunci Mitică m-a oprit, punându-mi mîna pe umăr: „Stai, Radule, nu te ambala. Te-am fraierit. Aşa e cum spui. Eu doar te-am pus la încercare cu vorbele mele anti-artă. Te-am văzut că eşti aşa abătut şi am zis să te încurajez puţin, să te fac să-ţi dai seama cine eşti”.

Rămân blocat. Dar acum mă simţeam mai tare pe mine. Întremat, nu ştiu cum să zic, mă caut de încă câţiva bănuţi pentru o „şpârlă” – bănuţii mei de scriitor. Bată-l să-l bată pe Mitică! Ce farsă mi-a făcut! Îmi amintesc că am nişte probleme cu computerul. Oare Mitică se pricepe şi la computere? Că eu, cu literatura mea, îs la prins muşte în domeniul ăsta.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist