Seimeni (XIII). Ucenicia în meşteşugul pescuitului cu undiţa (5)

Fratele meu Dorin îmi atrage atenţia că pe unchiul tatei, podarul, îl chema moş Radu Zainea, şi nu Vasile Radu, cum stă scris în text. Cum a putut să îmi vină "sub condeiˮ numele reputatului ebraist, colaborator al lui Radu Galaction la elaborarea frumoasei ediţii din 1938 a Bibliei, este un lapsus calami pe care un bun psiholog l‑ar putea explica probabil cu uşurinţă! Dacă tot veni vorba de unicul meu frate, trebuie să recunosc că Sfântul Petru l‑a dăruit cu mult mai mult noroc şi iscusinţă de pescar decât pe mine. Nu ştiu dacă el îşi mai aminteşte de seara de toamnă târzie când, venit acasă la un sfârşit de săptămână de la Constanţa – eram prin clasa a zecea, aveam deci vreo cincisprezece ani, iar el vreo treisprezece –, ne‑am întîlnit chiar la poarta casei noastre. Venea de la pescuit de pe undeva prin Laghiţă şi ducea în spinare un săcotei plin de crăpceni de toată frumuseţea. "Modestiaˮ reţinută a eroului ("Nu mai aveam mămăligă, că aş mai fi stat!ˮ) era o expresie a triumfului mult mai elocventă decât logoreea autistă a pescarilor "obişnuiţiˮ.

Revenind acum la fluxul principal al memoriei, de zona pietroaielor de sub deal este legat şi chipul lui Ghiţă Petcu, un băiat cu vreo patru‑cinci ani mai mare decât mine, căruia îi admiram dibăcia cu care prindea, unul după altul, obleţii mai măricei, peşti care "cadˮ foarte rar la undiţă. (Ca să nu rămână nemenţionat, toţi prietenii mei, care au gustat saramură de obleţi fripţi pe tablă şi preparaţi de mama Nicoleta după cea mai simplă reţetă, cu apă, sare şi usturoi, alături de care se aşeza bulzul de mămăliguţă fierbinte, afirmă unanim că ceva mai delicat şi mai gustos nu poate exista!) În cârligul foarte mic de la capătul singurei undiţe cu care pescuia, Ghiţă, care purta glorioasa poreclă de Şoparu, punea un cocoloş de pîine nu mai mare decât o boabă de piper! În două-trei ore băietanul îşi umplea traista şi pleca acasă căci, spre deosebire de noi ceilalţi gură cască, mai mult sau mai puţin nepricepuţi, el nu pescuia "din distracţieˮ, ci ca să ducă ceva "legumăˮ acasă, mamei şi celorlalţi fraţi ai săi, Costică, Manea şi Ionel. Locuiau cu toţii, într‑o sărăcie lucie, într‑o căsuţă cu o singură cameră, iar curtea lor, destul de largă, se afla chiar la poarta şcolii, în centrul centrului, cum s‑ar spune. Sugerând ceva din etanşeitatea misterioasă a clanurilor siciliene, solidaritatea lor fraternă impresiona şi impunea respect. Poftit odată de Ionel, cel mai mic dintre fraţi, poreclit Ghimpe, le‑am vizitat curtea şi căsuţa, care m‑au impresionat prin curăţenie şi ordine. Mai târziu mi‑am explicat tăcerea şi retractilitatea lor excesivă: tatăl lor fusese legionar, se afla în puşcărie, aşa încât lor li se indusese un fel de sentiment de paria. Deşi eu îl priveam cu respect şi admiraţie, Ghiţă Şoparu mi‑a purtat pică toată copilăria din cauza unei nefericite întâmplări, a cărei responsabilitate trebuie pusă integral pe seama subsemnatului.

Era într‑una din zilele mai senine de după sărbătorile de iarnă, când prin buzunarele băieţilor mai zornăiau ceva bănuţi câştigaţi cu uratul. Cred că eram prin clasa a doua. Alungat de la jocul de rişca de băieţii mai mari, printre care încercam să mă strecor şi eu, m‑am refugiat în grădina părintească, punând grădina Topârcenilor între mine şi ceilalţi, rămaşi pe maidanul lui Gheorghe a lu’ Dănilă, unde mai făceam câteodată orele de educaţie fizică de la şcoală. Ca să nu îmi caut de lucru, drept represalii pentru refuz, am început să îi strig pe băieţi pe poreclele fiecăruia, insultă de neiertat în satul nostru la acea vreme! O bucată de cărămidă bine ţintită de unul dintre flăcăiandri m‑a lovit drept în frunte. Văzându‑mă urlând şi plin de sânge, tata m‑a întrebat cine a m‑a lovit. La întâmplare, l‑am numit pe bietul Ghiţă a lu’ Petcu. Ca hultanul asupra unui cârd de puişori s‑a năpustit furios tânărul tată asupra cetei de băietani, ca să‑şi răzbune odorul! Scatoalca pe care a încasat‑o în învălmăşeală nu mi‑a iertat‑o Ghiţă niciodată! Mai ales că vinovatul nu fusese el, ci Zarica Babii Danii! Admiră, rogu‑te, benevolente lettore, splendida sonoritate a acestui nume purtat, dacă îmi aduc bine aminte, de un prichindel ţanţoş şi vorbăreţ!

Tot acolo, la pietroaie, l‑am asistat într‑o vară, pe post de Leporello, pe vărul meu Marcel, mai mare decât mine cu vreo zece-doisprezece ani. Venise de la Constanţa cu "sculeˮ perfecţionate, lansetă, mulinetă, tot tacâmul, chipurile, la prins de şalăi! Sigur pe farmecul lui masculin cu profil à la Jean Paul Belmondo şi pe prestigiul lui de marinar, trăgea, asiduu dar fără mari speranţe, clopotele lui Mimi, una din profesoarele mele, iar eu, băiat prin clasa a şasea, trebuia să fac pe mesagerul şi avocatul lui! După câteva drumuri de la gârlă la şcoală şi înapoi, a trebuit să renunţ la misiunea mea diplomatică, realmente deprimat că n‑am putut să îi fac pe plac vărului Marcel, adică să îi obţin o întâlnire cu aleasa inimii! Am lăsat baltă pescuitul şi ne‑am întors acasă cu mâinile goale, ocolind pe uliţi mai lăturalnice şcoala, unde Dulcineea îşi vedea nepăsătoare de treburi. Noroc de pâinea proaspătă, abia scoasă din cuptor, şi de puiul fript pe care bunica Mariţa îl sacrificase în cinstea celui mai mare dintre cei zece nepoţi ai ei, bucate din care m‑am înfruptat şi eu cu hărnicie.

Lecţia specifică despre capturarea şalăului, nobilul răpitor la care râvneam cu toţii, am primit‑o de la Minel, recunoscut ca expert în materie. Flăcău de vreo 23-24 de ani, Minel Lupoi îmi venea văr de‑al doilea, tatăl lui, dispărut în război, fiind văr cu mama mea, şi ea o Lupoaică pe linie maternă. Absolvent de liceu, Minel era, ca suplinitor, profesorul meu de fizică. Îi voi face portretul la momentul potrivit, când voi povesti despre şcoala primară. Într‑o zi de pe la începutul verii, ne întâlnim pe uliţă, în faţa curţii noastre. El venea de la câteva case mai încolo, unde locuia unchiu‑său Ştefan Lupoi, inubliabilul Fanimoşca, a cărui luminoasă figură am mai menţionat‑o în aceste pagini. –"Băi Jenică, mâine mergi cu mine la şalăi. Mă duc în Latu! Te iau cu mine, dacă vrei! Mâine dimineaţă la ora cinci să fii, cu undiţe şi ce‑ţi mai trebuie, la barca lu’ Agam, că i‑am cerut‑o şi mi‑a dat cheia! Momeală aduc eu.ˮ Auzi întrebare, dacă vreau??!! De când jinduiam eu la asemenea ofertă. Latu era ostrovul cel mai vechi şi cel mai mare de pe Dunăre, din dreptul satului nostru, împădurit şi cu o japşă sclipind plină de farmec în mijloc. Pa latura dinspre Balta Ialomiţei curgea canalul adânc pe unde treceau vapoarele, mărginit de cel mai recent dintre ostroave, Lungul, care s‑a dezvoltat, an după an, prin aluviuni, chiar sub ochii noştri. De partea ceastălaltă a Latului, despărţit de acesta prin alt canal, "pluteaˮ, ca o carvelă, Ostrovelul, insula mea preferată, ţinta principală a înotului zilnic. Vara, după retragerea apelor, în faţa celor trei ostroave se iveau prundurile, limbi de nisip, căutate mai ales de fete, căci erau mai aproape de mal şi, deci, mai accesibile.

După o noapte dormită iepureşte, cu mult înainte de ora cuvenită, eu mă şi înfiinţasem la malul gârlii, lângă barca lui Agam, potrivit indicaţiilor magistrului. Liniştea desăvârşită a dimineţii de vară nu era tulburată decât de clipocitul surd al apei, de ţipetele vreunui nagâţ sau de clămpănitul berzelor din sat. "Hai, urcă în barcă!ˮ Îndemnul lui Minel m‑a trezit din aţipeala care mă cuprinsese. (Va urma.)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi