Seimeni (XVI). Instaurarea regimului comunist: colhozul, geaceul, ceapeul (1)

Se cuvine, pentru cititorii din generaţiile mai recente, să lămurim înţelesurile cuvintelor din titlu. Colhoz, un cuvânt odios, detestat de ţărani, era un termen preluat din jargonul bolşevic şi apăruse prin comprimarea cuvintelor ruseşti kollektivnoe hazeaistvo. Fusese repede tradus şi dublat în uz de expresia gospodărie agricolă colectivă, prescurtat geace, pentru ca mai târziu, o dată cu venirea la putere a lui Ceauşescu, între cele câteva schimbări simbolice „naţionaleˮ („regiunileˮ se preschimbă din nou în „judeţeˮ, în loc de „Republica Populară Romînăˮ se va spune „Republica Socialistă Româniaˮ etc.) să apară şi ceapeurile, prescurtare de la Cooperativă Agricolă de Producţie. Alte nume, dar aceeaşi esenţă: planificare excesivă, muncă forţată, umilirea şi descurajarea ţăranilor, sărăcie, corupţie şi, până la urmă, declin accelerat.

***

În primii ani ai înstăpânirii comunismului, în satul meu de pe malul dobrogean al Dunării, eram prea fraged ca să îmi dau seama de brutalitatea cu care dictatura proletariatului a pus capăt nu doar unui mod de viaţă verificat de timp, cu norme şi cutume străvechi şi tacit acceptate, ci şi unei filosofii de viaţă, unui tip de comportament şi unor mentalităţi specifice ale vieţii ţărăneşti, care vor dispărea în cele din urmă pentru totdeauna. Înconjurat şi protejat de tinerii mei părinţi ca şi de familia mai mare, numeroasă, alcătuită din bunici şi bunice, unchi, mătuşi şi numeroşi verişori şi verişoare, am avut o copilărie fericită şi lipsită de griji. Fără electricitate şi apă curentă, cu drumurile şi uliţele nepietruite, cu casele lui mici de chirpici şi cu gardurile din leaţuri de salcie, satul meu a fost totuşi colţul meu de rai, în care am venit pe lume. Grădinile mari, pline de pomi, duzi, zarzări, caişi şi corcoduşi, sau cultivate cu migală şi trudă cu legume şi zarzavaturi, uliţele străjuite de sutele de salcâmi bătrâni, înclinarea spre Dunăre a vetrei satului, care păstra astfel uliţele uscate în timpul ploilor, nu scufundate în noroi cum vedeam prin unele sate vecine, răcoroasa boare permanentă dinspre Dunăre în verile toride şi îmblânzirea iarna, de către dealurile de primprejur a viforosului crivăţ dinspre nord-est confereau acestui ambient natural caracterul lui paradiziac.

Ambii mei bunici, Neculai Munteanu şi Grigorie Cocor, se întorseseră teferi de la Mărăşeşti şi Oituz şi au fost beneficiari ai reformei agrare radicale din 1921. Deşi în şoaptă şi foarte rar, vorbeau cu adânc respect de regele Ferdinand, pe care, spuneau ei, îl văzuseră şi îl ascultaseră pe front, adresându‑li‑se, de la doi paşi, lor, soldaţilor-ţărani. Pământul primit de la rege s‑a adăugat la cele câteva hectare moştenite de la părinţi sau cumpărate de ei înşişi, aşa încât cele două familii munceau din greu, părinţi şi copii, câte o mică moşioară de vreo 15 hectare, ceea ce însemna destul de mult, dacă le comparăm cu cele 14 pogoane (şapte hectare) ale Moromeţilor.

Ai mei nu erau aşadar săraci, dar nici foarte bogaţi, aşa că au fost feriţi de furia represivă primară a dictaturii proletariatului. Clasificaţi în categoria „mijlocaşilorˮ, nu au avut soarta amară a celor câtorva familii de „chiaburiˮ din sat. Aceştia fuseseră arestaţi, judecaţi sumar, deportaţi, trimişi la puşcărie sau la canal, pământurile le fuseseră confiscate, iar casele expropriate, pentru a se face din ele sedii ale noilor „instituţiiˮ: celula, mai târziu organizaţia de bază, a partidului, sindicatul (?!), casa de oaspeţi a sfatului popular, „casa specialistuluiˮ sau pentru diferite alte birouri. Unul dintre ei, Gheorghe a lu’ Dănilă, rămas fără avere şi fără casă, fusese părăsit de familie şi înnebunise, trăind pe unde apuca, din mila oamenilor, pe drum, prin şuri şi hambare. Vechiul conac din centrul satului, cu toate acareturile sale, al familiei boiereşti Maltezeanu, care deţineau întinse terenuri şi pe raza comunei noastre, devenise sediul nou întemeiatului colhoz. „Celula de partidˮ, încropită la repezeală din câţiva marginali, foste slugi sau „gospodariˮ tineri foarte săraci, aplica fără să crâcnească politica partidului comunist. Secretara bob-ului (biroul organizaţiei de bază), a devenit şi a rămas multă vreme, căci am apucat‑o şi eu, Victoria lu’ Stancu. Tandra, mieroasa şi binevoitoarea tanti Victoriţa, iniţiatoarea contra cost a flăcăilor în arcanele amorului, se transformase în tovarăşa Victoria, un muieroi sumbru şi poruncitor, cu basma, veston şi cizme soldăţeşti, primite de la soldaţii sovietici eliberatori în marşul lor triumfal spre Berlin. Ea aplica plină de râvnă politica PRM-ului, îndrumată pas cu pas de activiştii de la raionala de partid. Câteva luni bune, până la terminarea războiului şi apoi până la alungarea regelui, pe la primărie se perindaseră câţiva gospodari mai serioşi, încercând să menţină vechile rânduieli în matca lor firească. Se povestea că şi tata‑mare Neculai ar fi fost primar câteva zile până când, înţelegând încotro se îndreaptă ţara, ar fi aruncat carnetul de partid, spunând că lui nu îi trebuie aşa ceva! El însă, tata-mare, nu a vrut să confirme această poveste. În cele din urmă, primar („preşedinte al sfatului popularˮ) a ajuns un anume tânăr, Gheorghe Maria, sărac lipit şi recent apărut în sat. Venise, împreună cu părinţii, de undeva de peste munţi şi era considerat un venetic neînsemnat. O oarecare îngrijorare strecura în sufletul părinţilor mei posibila ranchiună a insului pentru împrejurarea că, înainte, în vremea când era încă un nimeni, lucrase, ca argat ziler, cărând cu căruţa piatră pentru casa pe care începuserăm să o construim. Devenit repede un „soldat credincios al partiduluiˮ, activist comunal tipic, personajul poza în „om de treabă”, fiind, în aparenţă, o persoană ştearsă şi tăcută. Cu siguranţă, eternizarea lui în fruntea satului se explică prin obedienţa totală, tipică, de „soldat al partidului”. Că îngrijorarea alor mei nu fusese chiar gratuită, o dovedeşte o şedinţă la „sfatul popularˮ, prin 1964, când s‑a discutat dacă nu cumva casa noastră, care fusese deja înălţată, n‑ar fi tocmai bună ca să fie rechiziţionată pentru mutarea acolo a dispensarului comunal. Dar gospodăria noastră era cam la o margine de sat şi, pe de altă parte, vremea achiziţiilor brutale pe seama „burghezo-moşierimiiˮ şi a „cozilor lor de toporˮ, chiaburii satelor, cam trecuse, aşa că am scăpat cu casa. Greul familiei mele, parte a dramei satului românesc, abia începea. Într‑o plenară din 1949 a PRM (Partidul Muncitoresc Român) s‑a hotărât să se treacă la colectivizarea agriculturii, Dobrogea fiind aleasă drept teren de încercare.

Decizia politică a nimicirii ţărănimii prin colectivizarea agriculturii

Ce am relatat până aici, toate aceste fapte şi întâmplări, nu le‑am trăit eu însumi, ci mi‑au fost povestite de ai mei. Tot ceea urmează de cum încolo vine însă din memoria mea. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi