Seimeni (XVI). Instaurarea regimului comunist: colhozul, geaceul, ceapeul (2)

Nu intenţionez să fac o analiză istorică propriu‑zisă a unui proces dramatic, la care am fost martor în primele decenii de viaţă şi care s‑a finalizat cu distrugerea accelerată a satului românesc tradiţional şi cu dispariţia definitivă a ţărănimii. Îmi propun să evoc doar câteva momente din experienţa mea şi a familiei mele, aşa cum mi se înfăţişează ele din apele nesigure şi tremurătoare ale memoriei, din prima copilărie şi din adolescenţă.

Până prin 1960, când le‑a venit rândul şi consătenilor mei „să se înscrie în colectivă”, tinerii mei părinţi mei reuşiseră să îşi încropească o gospodărie consistentă, desprinzându‑se de cele ale propriilor părinţi. Din amintirile mele cele  mai vechi recompun imaginea unei forfote continui în larga noastră curte de la Seimeni, situată la poale dealului care străjuieşte satul în dreapta, în partea opusă Dunării. Câteva zeci de oi cu mieii lor, şapte-opt scroafe cu purceii lor, nenumărate găini, raţe, gâşte şi curci cu puii lor, toate se trezeau primăvara la viaţă, disputându‑şi zgomotos dreptul fiecăruia la atenţia şi grija gospodinei şi a stăpânei întregii menajerii, tânăra Nicoleta, ajutată uneori de tovarăşele ei de nădejde, ţigăncile Leanca şi Rodica. De la o vreme, şi cei doi băieţi ai ei primeau şi ei sarcini potrivite, dintre care cu cel mai mare entuziasm o îndeplineau pe cea de smulge de pe lângă garduri şi a aduce cu braţele maldăre de ştir scrofiţelor cu purcei, care păreau că nu se vor sătura niciodată de delicioasa plantă. Pentru relativa absenţă din acest paradis domestic a tatălui, Ilarion, am primit explicaţia cuvenită mai târziu. Când nu reuşea să găsească o slujbă sezonieră mai acătării, ca merceolog sau ca vânzător, şeful familiei se îngrijea, în câmp, de cele două hectare de teren arabil pe care reuşise să le cumpere şi pe care le cultiva în special cu porumb. Peisajul s‑a schimbat brusc într‑una din primăveri, în câteva zile, când peste sat, în locul freamătului ancestral, de mugete, behăieli şi nechezaturi amestecate cu „îndemnurile pentru vite”, s‑a aşternut o linişte de mormânt. Vitele mari, caii şi vacile, ca şi cea mai mare parte din oi, porci şi păsări au fost duse „la deal”. Înghesuite într‑un fel de saivane privizorii ale nou‑înfiinţatei „gospodării colective”, bietele animale trebuiau, prin masificarea lor, să semnifice încoronarea cu succes a „comasării” terenurilor, chipurile, pe baze ştiinţifice, pentru creşterea productivităţii, pentru echitate socială, bla, bla, bla.

Aversiunea mea pentru tot ce înseamnă colectivism şi inginerie socială îşi are un reper traumatic indelebil în imaginea tinerei mele mame, care îşi mână din urmă mica turmă de oi afară din curte, apoi pe uliţa spre deal, plângând încetişor şi urmată de cei doi băieţi, care plângeau şi ei, fără să înţeleagă prea bine de ce, dar simţind că ceva ireparabil se petrece sub ochii lor. Suferinţa şi obida tinerei şi agerei gospodine mai aveau un izvor nemărturisit şi în temerea că a fost lăsată singură la nevoie de bărbatul ei. După cum ea însăşi ne‑a povestit mai târziu, mamei i‑a mai venit inima la loc atunci când a constatat că mai toate familiile procedaseră la fel. Programând o anumită zi pentru „predareaˮ tuturor oilor, organizatorii cinicului spectacol mizaseră probabil pe un efect deopotrivă ritualic şi propagandistic. De aceea, neparticiparea bărbaţilor la această mascaradă trebuia descifrată ca un semn de dispreţ tăcut, de detaşare şi de speranţă că ce se petrece sub ochii lor, dar fără voinţa lor este doar ceva provizoriu şi trecător, este, poate, doar o experienţă prin care se va dovedi ineficacitatea muncii în colectiv şi că, în scurtă vreme, se vor trezi din acest vis urât şi îşi vor reface gospodăriile. Sătenii refuzau astfel să recepţioneze puternicul mesaj subliminal care li se transmitea: de acum încolo s‑a terminat cu sentimentalisme „mioritice” şi cu datini arhaice, cum ar fi număratul, însemnatul pe răboj şi marcatul cu un semn particular al oilor fiecăruia, căci începem o eră nouă, a vieţii şi muncii în colectiv, care presupune stârpirea oricăror elanuri şi instincte individualiste.

Ei, consătenii mei, nu aveau cum să‑şi închipuie, cum să accepte gândul acesta, pe care acum îl formulez eu în locul lor şi pentru ei: că ei sunt ultimii ţărani, că lungul şir al strămoşilor lor se sfârşeşte brusc cu generaţia lor. În ceea ce ne privea pe noi, şirul celor trei-patru generaţii de mocani ardeleni care colonizaseră Dobrogea, acceptând, după cum am arătat într‑unul dintre foiletoanele anterioare, să devină din oieri plugari, urma să se rupă definitiv cu mine. Aş îndrăzni să merg încă şi mai departe! Fundamentul demografic al identităţii româneşti îşi schimbă acum radical configuraţia. Cei care au mai apucat să cunoască satul de odinioară nu‑i mai recunosc deloc trăsăturile în aşezările de azi, care mai poartă încă, în virtutea inerţiei, această denumire. Bâjbâielile ultimelor decenii şi marasmul politic şi social actual se explică în bună măsură şi prin dispariţia brutală a ethosului ţărănesc. De acum încolo naţiunea română pare să păşească nesigur, asemenea unui organism cu  coloana vertebrală fracturată sau asemenea unei corăbii aflate în derivă după frângerea catargului principal. Supravieţuirea României ca stat se datorează integrării europene, realizată nu cu sprijinul decerebratei „naţiuni” române, ci în pofida ei!

Revin la firul povestirii. Defileul numit „La Movilă”, un fel de râpă adâncă folosită ca principală cale de acces dinspre albia satului către „câmpuri”, avea la baza lui un maidan mai larg în care se vărsau câteva din uliţele satului. În dimineaţa aceea fatidică, spre acest maidan se scurgeau pe uliţe, una după alta, mânate mai ales de femei şi de copii, oile satului. Oiţele noastre, despre care mama ne asigura mereu, până la bătrâneţea ei prematură, că fuseseră cele mai frumoase din sat, s‑au amestecat indistinct cu restul oilor, fără să fie numărate, însemnate sau contabilizate în vreun fel, la grămada „colectivă”. Ce nevoie ar mai fi de semne individualizate, de vreme ce totul urma să fie otova, al tuturor şi al nimănuia?! Cât de adâncă trebuie să fi fost durerea în inimile bietelor femei!

Acolo La Movilă, au fost aşadar adunate, la începuturile ceapeului în Seimeni, şi cele câteva mii oi din care, după 30 de ani de agricultură socialistă, s‑a ales praful. La Movilă au continuat să se strângă în fiecare dimineaţă puţinele vite pe care sătenii mai aveau voie să le păstreze pe lângă casă, pentru a fi date pe seama văcarului tocmit să le pască. Pentru băieţandrul şi mai apoi flăcăuaşul care devenisem, locul căpătase pentru mine ceva sumbru şi neliniştitor. În drumurile mele către bunicii paterni sau către unele din locurile de pescuit de la Dunăre, eram nevoit să merg pe acolo. Treceam glonţ prin locul acela, nu îmi plăcea deloc mirosul de balegă, mă străduiam să mă conving că nu iubesc deloc vitele şi nici sapa, nu voiam cu nici un chip să îmi asum umilinţa şi resemnarea care se citea pe chipurile bieţilor mei consăteni. Asemenea zecilor de mii de tineri ai generaţiei mele, nu aveam decât un singur gând, să scap din acea lume de care, credeam, nu mă leagă nimic. (Va urma)

Post scriptum. În fotografia de mai sus poate fi admirată jubilaţia singurilor profitori ai nimicirii ţărănimii, activiştii pecerişti, încă „proletari” la chip şi la port. La un miting de prin 1958 cu activiştii din agricultură de la Constanţa, în mijloc se vede statura dominantă a to’arăşului Gheorghe Gheorghiu‑Dej, iar la umărul lui drept îşi iţeşte zâmbetul sardonic tânărul Nicolae Ceauşescu.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi