Seimeni (XVI). Instaurarea regimului comunist: colhozul, geaceul, ceapeul (6)

Ultimul act al disoluţiei esenţei ţărăneşti a familiei mele s‑a petrecut în anii care au urmat prăbuşirii sistemului comunist. Potrivit primei legi a retrocedării terenurilor agricole, cea din 1991, tata şi‑a primit înapoi cele două hectare cu care intrase în colectiv, iar bunicii mei, Neculai Munteanu şi Gligorie Cocor, şi‑au reprimit, din pământurile lor de odinioară, câte 10 hectare, maximul îngăduit de noii stăpâni de la Bucureşti. Ulterior, potrivit „legii Lupuˮ, nişte veri ai mei au mai recuperat încă vreo câteva hectare din suprafeţele iniţiale ale celor două familii, oricum nu totul, şi doar aşa, ca să fie, să nu spunem că ne‑am lăsat cu totul spoliaţi, noi, urmaşii bunicilor noştri. Aşa că şi în familia mea, în loc să aducă satisfacţie, bucurie şi împăcare, retrocedarea pământurilor a produs, ca la majoritatea foştilor ţărani români care mai erau în viaţă şi a urmaşilor lor, griji, frustrări, bătăi de cap. Pământul, bunul suprem al ţăranului român, pământul, îmbrăţişat cu patimă de Ion a Glanetaşului, pământul, pentru care ţăranii se lăsaseră împuşcaţi cu zecile de mii în 1907 şi pentru care se jertfiseră cu sutele de mii la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz, în stepele ruseşti sau la Cotul Donului, acest pământ devenise o povară. Ce să mai faci cu el? De unde energie să îl lucrezi, de unde capital ca să investeşti? Pe hârtie, re-deveniseşi „proprietarˮ de teren arabil, tocmai bun să plăteşti impozit. În realitate erai un moşneag neputincios, care nu prea înţelegeai despre ce este vorba. Dacă aveai copii sau nepoţi, aceştia erau de mult „cu rostul lorˮ la oraş, neştiind cum să scape mai repede de „onoarea de urmaşiˮ ai unor ţărani.

Începe aşadar a doua deposedare de pământ a ţăranilor neînstare să reacţioneze, la fel de imorală ca şi colectivizarea, dar de sens contrar. De data aceasta – definitivă. Comasarea capitalistă a terenurilor a fost de fapt o spoliere a ţăranilor cu forme perverse, dar eficace. Au fost mai întâi aşa‑zisele „asociaţiiˮ, aranjate de foştii şefi comunişti, mai mari sau mai mici, preşedinţi, primari, ingineri, foşti directori de „semeteuriˮ (staţiuni de maşini şi tractoare) şi de „geaceuriˮ (gospodării agricole de stat), care de care mai lacomi şi mai oneroşi. În numele acestor aşa‑zise asociaţii, a fost luat cu japca ce mai rămăsese din clădirile, instalaţiile şi maşinile fostelor ceapeuri, grajduri, magazii, crame etc. Bietul „proprietarˮ semna de bună‑voie înscrierea în asociaţie, iar la sfârşitul anului primea mai nimic, câţiva saci de grâu sau o sumă oarecare de bani, după cât binevoia noul stăpân. A urmat apoi epoca arendaşilor, de regulă cam aceiaşi indivizi, la fel de cinici şi la fel de hulpavi ca şi înainte. Mai apoi, o dată cu intrarea ţării în UE, intră în joc şi capitalul internaţional, gospodărit de cele mai multe ori de prădători din aceeaşi tagmă. Începe acum măsluirea subvenţiilor europene, încasate tot de „foştiiˮ, convertiţi acum în manageri şi proprietari onorabili. Dacă nu sunt pur şi simplu furate prin măsluirea dosarelor, pământurile ajung să fie „cumpărateˮ de la titulari sau de la moştenitorii acestora pe sume de nimic. Figurile legendare ale semianalfabeţilor Triţă Făniţă şi Petre Daea au fost doar două insecte mai caraghioase dintr‑un insectar înfricoşător care cuprindea şi încă mai cuprinde şefi de partide, senatori, deputaţi, secretari de stat, miniştri, directori, avocaţi şi notari corupţi sau simpli „întreprinzători agricoliˮ, „manageriˮ et alii eiusdem farinae. Toţi aceştia şi‑au dat mâna ca să împingă agricultura românească în postmodernitate, punând astfel cruce acelui tip uman ce s‑a numit cândva ţăranul român.

Ce vezi astăzi dacă zăboveşti câteva ore în foarte multe dintre entităţile administrative care poartă încă, oficial şi din inerţie, numele de sate româneşti? Gospodării dărăpănate sau chiar părăsite, şcoli închise, biserici aproape goale. Biblioteca satului a dispărut şi ea. Rareori, pe uliţele satului, te mai întâlneşti cu persoane în vârstă, femei şi bărbaţi, dezorientaţi şi fără orizont, aşteptându‑şi resemnaţi sfârşitul. Pensia de fost ceapist este ridicolă. Cei mai mulţi bătrâni îşi duc traiul la limita subzistenţei, din ce mai reuşesc să cultive în jurul casei sau din ce mai primesc de pe la copiii de la oraş. Nimic din vioiciunea satului de odinioară, nici măcar animaţia de la căminul cultural din anii comunismului. Este drept, mai vezi ici colo câte o „vilăˮ de un desăvârşit prost‑gust, a vreunuia dintre mărunţii funcţionari rămaşi în sat sau dintre cârciumarii satului, căci „localurileˮ par singurele incinte mai animate. Aici îşi face veacul o faună nouă de proletari rurali, cetăţeni relativi tineri care numai ţărani nu mai pot fi numiţi, trăind de pe o zi pe alta din tot felul de expediente, din ajutoare sociale sau din indemnizaţia de şomaj.

O uliţă din Seimeni, astăzi

Cât despre „ethosˮ-ul ţărănesc, nici urmă! A fost înlocuit de analfabetism, credulitate, superstiţie. Locuitorii actuali ai satului românesc alcătuiesc o masă de manevră facilă, la îndemâna discursului populist, grobian şi resentimentar.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi