Seimeni (XVI). Şcoala (3)

Moştenită, cum spuneam, de la regimul „burghezo-moşieresc“, şcoala mea arăta exact cum se vede în imaginea de mai jos (minus termopanele de la ferestre!).

În scuarul din faţa porţii principale fusese amenajată de multă vreme o fântână frumoasă, adâncă, cu ghizduri din piatră, calcar alb‑gălbui bine şlefuit, cu o roată mare, cu lanţ şi cu ciutură din lemn de stejar. Ca să ajungi la roată trebuia să te urci pe un fel de postament făcut dintr‑un pietroi plat şi neted din acelaşi calcar fosilifer scos de printr‑una din râpele de pe lângă Dunăre, lustruit de trecerea vremii. Acoperişul fântânii fusese construit la început sub formă de troiţă, dar „tovarăşii“ l‑au înlocuit cu un acoperiş acceptabil în patru ape, acoperit cu ţiglă. Rece şi limpede, apa fântânii din faţa şcolii era socotită „sălcie“ şi lumea nu prea o bea. Cred că nu am fost singurul băiat care, în ciuda opreliştilor exprese, găseam aproape zilnic prilejul să‑i învârt roata de lemn cu spiţe puternice, încântat de scârţâitul muzical al osiei în locaşul ei de fier şi de irizaţiile apei vii şi răcoroase. Interdicţiile autorităţilor nu erau gratuite, căci într‑una din zile în fântână a căzut o fetiţă! În mod miraculos, apa din fundul fântânii a atenuat căderea şi copila nu s‑a ales decât cu o sperietură. În admiraţia înfiorată a tuturor copiilor din curtea şcolii – era la amiază, oameni maturi nu prea erau prin preajmă -, un flăcău inimos, pe care l‑am pomenit şi în foiletonul anterior, Costică a lu’ Petcu, s‑a lăsat coborât în adâncuri cu lanţul fântânii şi a scos afară fetiţa nevătămată. Gura largă a fântânii a fost imediat sigilată cu un capac puternic de lemn şi de atunci a început declinul ei. Cred că am văzut‑o ultima dată în picioare, şubrezită şi parcă împuţinată, într‑una din ultimele mele vacanţe de student. Am insistat asupra acestei fântâni fiindcă imaginea ei însufleţită s‑a distilat în memoria mea ca simbol al satului în care m‑am născut.

Iniţial, localul şcolii avea două săli de clasă mari şi spaţioase, cu câte trei ferestre largi, orientate spre uliţa principală, un hol spaţios şi câteva încăperi mai mici pentru cancelarie, laboratoare, bibliotecă etc. Chiar în anii când am început să merg eu la şcoală, s‑au mai adăugat în spate alte două săli de clasă încăpătoare, aşa încât cele opt clase de elevi, ale ciclului primar, respectiv gimnazial, să poată funcţiona simultan, în două schimburi. În latura dinspre curtea şcolii, clădirea mai avea un mic apartament de două camere şi o bucătărioară, rezervat directorului şi familiei sale. Pe jos, în clase şi pe holuri, erau duşumele groase din scânduri, unse periodic cu motorină. Am apucat vreo câţiva ani şi băncile vechi, masive, făcute din dulapi de brad, pe care învăţaseră, probabil, şi părinţii noştri. Ele au fost înlocuite, la un moment dat, de banale bănci din placaj, cu cadrul de metal. Catedrele impozante, din lemn de stejar, au mai rămas în clase încă o vreme. Pe peretele din faţă al clasei, în dreptul catedrei, se afla, în ramă, stema Republicii Populare Romîne, iar pe peretele din dreapta atârnau, la rând, portretele membrilor staff-ului central al PMR, în frunte cu tov. Gheorghe Gheorghiu‑Dej. Dintre ceilalţi îmi mai amintesc doar de Chivu Stoica, Ion Gheorghe Maurer şi Gheorghe Apostol.

Vara, în şcoală era răcoare, iar în lunile reci nişte sobe voluminoase de teracotă dădeau suficientă căldură pentru cei vreo sută de băieţi şi fete care veneau, oricum, bine încotoşmănaţi în ciorăpeii, plovăraşele şi pantalonaşii împletiţi din lână de mamele lor, purtaţi pe sub uniformele regulamentare. Fetele purtau obligatoriu rochiţă din pânză cu picăţele alb-albastre şi sarafan bleumarin, trebuiau să aibă părul scurt sau strâns în codiţe şi cu obligatoria bentiţă albă pe cap, iar băieţii cămaşă albă şi costum negru cumpărat de‑a gata de la oraş. Tunsoarea standard a băieţilor era „zero“, iar „trimisul la tuns“ era o penalizare umilitoare la îndemâna profesorilor mai pestriţi la suflet!

Curtea şcolii era generoasă, adăpostind atât forfota din recreaţii, cât şi orele de educaţie fizică. Acolo, în faţa micii terase de dinaintea intrării elevilor, pe care trona „profesorul de serviciu“, debitând comenzile lui quasi-milităreşti, ne aliniam pe câte un rând şi pe clase, ca să intrăm în şcoală, la începutul cursurilor sau la sfârşitul fiecărei pauze. Un dud bătrân crescut în latura dinspre stradă părea, pe la începutul verii, să sature cu fructele lui negre şi dulci întreaga liotă de băieţi care se căţărau pe ramurile lui generoase în pofida interdicţiilor pedagogice. În curtea din spatele şcolii, lângă magazia de lemne, fusese construită, din cărămidă şi beton, o privată cu trei cabine separate, pentru băieţi, pentru fete şi pentru profesori, care mi s‑a părut întotdeauna bine întreţinute.

Înainte de a rechema din apele amintirii chipurile profesorilor şi ale colegilor mei de şcoală generală, simt nevoia să scriu câteva rânduri despre cele două „laboratoare“ ale şcolii, unul de ştiinţe naturale, fizică şi chimie şi altul de „umanioare“, istorie şi geografie. În complicitate cu tuşa Stanca, îngrijitoarea şcolii, care îmi descuia uşa, petreceam ore în şir, fascinat, ca un ucenic vrăjitor, printre zecile de „materiale didactice intuitive“, figuri geometrice din lemn, dispozitive diverse, plan înclinat, balanţe, scripeţi, nişte păsări împăiate, câteva borcane sigilate cu mici mamifere şi insecte păstrate în spirt, ba chiar şi câteva microscoape, hărţi, sumedenie de planşe, portrete de scriitori şi învăţaţi! Am fost acceptat în cele din urmă, tacit, şi de profesoarele mele ca un fel de custode neoficial al celor două laboratoare. În clasa a V‑a, profesoara de botanică ne‑a arătat la microscop cum arată structura unei celule vii, folosind ca preparat drojdia de bere, despre care am aflat pentru totdeauna că se numeşte Saccharomyces cerevisae. În anul următor, când am trecut la zoologie, aceeaşi profesoară ne‑a învăţat să folosim bisturiul şi foarfecele chirurgical pentru a face disecţia unei broaşte dolofane şi a unui şoarece, ca să vedem cum arată alcătuirea lor interioară. Extrem de impresionat am rămas când profesoara ne‑a demonstrat cum, stimulat cu o pensetă, nervul sciatic face să zvâcnească picioruţul bietului batracian sacrificat „pe altarul cunoaşterii“. Este foarte probabil ca asemenea experienţe să fie interzise astăzi în şcoli. Desemnat de profesoara de istorie şi geografie să aduc în pauză planşele potrivite pentru noua lecţie, zăboveam mult printre ele şi le examinam cu aviditate pe toate. Unele înfăţişau, de regulă în alb‑negru sau în sepia, formarea şi evoluţia pământului, alcătuirea universului, continentele cu toate ţările lor, scheme rezumative de istorie antică, medievală sau modernă, ba chiar şi rasele umane cu tipurile şi subtipurile lor etc.

M‑am simţit întotdeauna bine la şcoală, deşi mi se crease reputaţia de copil dificil, rebel şi încăpăţânat. Când se întorcea de la vreo şedinţă cu părinţii, biata mamă recita plângând tatei acelaşi refren. – Data viitoare să te duci tu la şedinţă, ca să îţi crape şi ţie obrazu’ dă ruşine, că eu m‑am săturat să tot aud că fie‑tu e capu’ răutăţilor. Ba că să leagă dă fete şi le trage dă coade sau le amestecă ghiozdanele şi caietele pîn bănci, ba că le răspunde obraznic la profesori, ba că aduce vo cioară sau vun şarpe în clasă! Aşa că, la serbarea de sfârşit de an, când se împărţeau premiile, la clasa mea premiul întâi nu se acorda, fiindcă titularul indicat de catalog nu avea nota zece la purtare, cerută de regulament. Din acelaşi motiv, spre marea mea frustrare, nici nu am putut ocupa vreo funcţie în organizaţia de pionieri (comandant de grupă sau de detaşament), trebuind să mă mulţumesc cu cea de… toboşar! (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi