Seimeni (XVII). Şcoala (6)

Prin anii 1964-1965, profesoara de biologie, d-ra Mimi Coroi, împreună cu viitorul ei soț, Ion Furtună, au organizat o memorabilă excursie de vreo două săptămâni prin țară, cu trenul. La vârsta pe care o aveam atunci, de 11-12 ani, era prima mea ieșire semnificativă din sat, dacă nu punem la socoteală escapadele de o zi la Cernavodă, cu un grup de băieți, ca să mergem la film – Cavalerul Pardaillan, Cocoșatul de la Notre Dame și Elena din Troia sunt titlurile de care îmi mai amintesc! Cei 30-40 de elevi de la Seimeni, băieți și fete, cu vârste între 10 și 14 ani, am fost înghesuiți cu toții într‑un vagon de tren, amenajat cu un fel de paturi din scânduri pe două niveluri, fiecare compartiment trebuind să cuprindă cinci-șase copii. Pentru profesorii noștri fusese rezervat câte un compartiment separat. Alte două compartimente fuseseră rezervate pentru depozitarea „hranei reci” a copiilor, adică vreo câteva lăzi de placaj cu biscuiți „eugenia” și cu pesmeți uscați, precum și câteva lădițe cu marmeladă. În comparație cu confortul din autocarele moderne, ceea ce ni se „oferea” nouă semăna mai mult cu o deportare. Noi eram însă copiii dragi ai patriei socialiste, porniți să ne cunoaștem țara și total neștiutori de minunățiile altor lumi!

Obișnuiți cu puținul de acasă, ne bucuram de ineditul absolut al situației și savuram călătoria ca pe o mare aventură. Vagonul nostru dormitor era atașat câte unei garnituri oarecare, potrivit itinerarului stabilit. O dată tras pe o linie secundară în vreo gară, eram încolonați și conduși la internatul vreunui liceu, spre a ne îmbăia și a primi masa caldă principală a zilei. Era în plină vară așa că, de vreo câteva ori, „îmbăierea” am făcut‑o sub cerul liber, între liniile de cale ferată, sub marele furtun suspendat de la care se alimentau cu apă locomotivele! Circulau încă vechile locomotive cu abur, al căror fum gros ne impregnase definitiv hăinuțele și părul cu mirosul lor de cărbune.

După vizitarea în fiecare oraș pe unde treceam a „obiectivelor turistice” prevăzute în program, ne întorceam la vagonul nostru dormitor, care pornea, de obicei la o oră din noapte, către următorul popas. Întregul itinerar nu mi‑l mai amintesc cu precizie. Plecați din gara de la Cernavodă, prima etapă a fost Bucureștiul, unde am zăbovit două sau trei zile. Bucuria primei zile de plimbare prin marele oraș mi‑a fost umbrită de suferința provocată de pantofii noi‑nouți din picioare, pe care, grijulie de aspectul băiatului, mama mi‑i cumpărase cu câteva zile înainte. Noroc de una dintre profesoare care, cu prețul diminuării drastice a bănuților de cheltuială primiți de acasă, mi‑a cumpărat niște „teniși”, un fel de pantofi de sport din cauciuc și material textil, foarte la modă în epocă. O lungă plimbare prin Cișmigiu, și pe la Ateneu, o vizită la Muzeul Satului și alta la Muzeul Antipa au constituit, cred, întregul conținut al sejurului bucureștean. Au urmat, din câte îmi amintesc, Valea Prahovei, Sinaia (Castelul Peleș!), Brașov (Muzeul Coresi din Șchei), Făgăraș, Sibiu (Muzeul Bruckenthal), Râmnicu Vâlcea, apoi din nou București și acasă, la Seimeni, via Cernavoda. Peste tot eram duși pe la vreun muzeu, ni se arătau ziduri vechi și cetăți, dar totul se învălmășește în mintea mea indistinct… Nu știu cum să interpretez mai corect acum această experiență crucială a copilăriei mele. Ce ar trebui să spun despre precaritatea condițiilor sanitare, despre oboseala și încântarea copilărească în fața noului, despre contrastul izbitor între orașele prin care treceam și peisajul mai degrabă patriarhal de acasă?! Curentul electric nu ajunsese încă în satul nostru…

Revin acum la evocarea profesorilor mei de la „generală”. Pe lângă cei pomeniți mai sus, mai erau câțiva de care îmi amintesc bine. Minel Lupoi, pe care l‑am menționat și în galeria maeștrilor mei în meșteșugul pescuitului cu undița, mi‑a predat fizica, fără prea mare tragere de inimă. După terminarea scurtei sale experiențe didactice, și‑a găsit de altfel un job mult mai potrivit cu temperamentul și ambițiile lui, și anume „director” (cum spunea el!) la cinematograful din Cernavodă, unde avea trei subordonați, operatorul, casiera și femeia de serviciu. Singurul episod mai interesant pe care l‑am reținut din anul acela, când Minel mi‑a fost profesor – trebuie să fi fost prin clasa a VII‑a -, a fost ziua în care am primit vizita la ore a unui inspector școlar. Întrucât nu era decât cu câțiva ani mai mare decât mine și‑mi venea văr de‑al doilea pe linia bunicii materne, ne tutuiam în mod natural. Așa că, în ziua inspecției, în recreație, dom’ profesor Minel mă trage deoparte sub bătrânul dud din curtea școlii și mă ia din scurt, plin de emoție și cam speriat: – Băi, Jenică, am pus‑o dă mămăligă! Ne vine un inspector la ore. Zi repede la ce lecție suîntem! – Păi, zic, dispozitive mecanice, planul înclinat, pârghia, scripetele… – Bine, zice, atunci uite cum facem. Te scot pă tine la tablă și spui lecția. O știi, nu?! Nu mă faci dă râs. Mai zi‑mi vreo două‑trei întrebări să ți le pun eu după aia! Numai că tot scenariul pe care îl încropisem împreună cu tot dichisul s‑a dovedit până la urmă inutil. Strecurat în clasă o dată cu profesorul, toa’șu inspector s‑a așezat cuviincios în ultimul rând din clasă și… a dormit cuminte cu capul pe bancă, până la sfârșitul orei, când l‑a trezit clopoțelul de recreație!

Chimia, în clasa a VIII‑a, am „făcut‑o” cu Eugenia Iancu, fiica lui Costică Iancu, președintele ceapeului, un om de treabă în felul lui. În singurul ei an de suplinitoare la Seimeni, Eugenia și‑a făcut datoria cum se cade, pentru ca în anul următor să plece la studii la București. Virginica Berbecaru a fost profesoara mea de limbă rusă și de muzică. Mignonă și comunicativă, abia ieșită din adolescență, absolvise și ea liceul din Cernavodă și ocupa un post de suplinitoare. Emana o intensă energie, în ciuda staturii ei scunde! Iubea nespus muzica și stăpânea bine noțiunile elementare de solfegiu, de descriere a instrumentelor muzicale și rolul lor în orchestra simfonică, de istorie a muzicii, pe care se străduia să le împărtășească (și cu ajutorul unui bun manual, e drept!) unor școlari mai degrabă indolenți față de tainele artei supreme. Pe mine însă farmecul tinerei profesoare mă convinsese, așa că, o dată ajuns la liceu, la Constanța, doamna Elena Mateescu, profesoara mea de muzică și dirijoare a orchestrei simfonice municipale, nu înceta să mă laude pentru cunoștințele mele muzicale, nevenindu‑i să creadă că, într‑o amărâtă de comună, s‑a putut găsi o profesoară atât de pricepută ca Virginica. Lipsită de prejudecăți, în anul viitor Virginica s‑a măritat din dragoste cu Costică a lu’ Vică, tractorist, un băiat smolit la figură, de două ori mai înalt decât ea, blând și cu un suflet uriaș. În partea dreaptă a fotografiei, poate fi văzută Virginica și iubitul ei soț. Făcută cu ocazia „banchetului” de la sfârșitul clasei a VIII‑a, fotografia prezintă în prim‑plan pe narator împreună cu tatăl său, iar în plan secund se mai află mama și doamna Mimi Furtună.

Educația fizică și desenul le făceam cu cine se mai nimerea, pentru completarea normelor didactice. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi