Seimeni (XVII). Școala (9)

Din frânturile de informații pe care le‑am primit în timpul ultimelor mele scurte treceri prin Seimeni, am reținut că majoritatea celorlalți colegi ai mei au devenit muncitori la Medgidia sau la Constanța.

Biserica din Seimeni, în vremea copilăriei mele

Singurii rămași în sat, ca să ilustreze destinul trist al ultimilor „țărani”, au fost Ion a lu’ Miron și Titi a lu’ Ciorbaru. Pe Ion, devenit acum un bătrânel simpatic și comunicativ, l‑am îmbrățișat cu bucurie acum trei ani, la ultima mea trecere prin Seimeni. Îndeplinea, cu aplomb, importanta slujbă de paznic și factotum la primăria comunei. Într‑o modestă gospodărie, situată și ea la capul satului, aproape de cea a lui tata-mare Neculai, Ion crescuse în familia Miron, alături de mai mulți frați și surori, dintre care nu îmi mai amintesc, pe lângă Ion, decât de cei mai apropiați de vârsta noastră, Vasilica, puțin mai mică, și Nicu, ceva mai mare decât noi. Unii dintre ei fuseseră botezați de celălalt bunic al meu, Gligorie Cocor, așa că Miron tatăl, când mă vedea, mă interpela întotdeauna ironic-ceremonios cu formula: „Ce mai faci, măi cumetre?”

Titi a lu᾽Ciorbaru a fost cel de‑al doilea coleg rămas acasă ca să închidă poarta istoriei și în satul nostru dobrogean, la capătul nesfârșitului șir de anonimi păstori și de truditori ai pământului din stirpea lui Bădica Troian. Înalt și cam mătăhălos, bietul Titi trecea prin momente de mare panică la orice interpelare profesorală, neînțelegând mare lucru nici din încâlcitele figuri ale geometriei, nici din formulele chimiei sau din poveștile cu prea multe nume și ani de ținut minte ale istoriei. Tăcut și fără inițiativă, era mulțumit să fie și el acceptat prin preajmă, drept care era cam neluat în seamă de „establishment”‑ul infantil sau adolescentin al momentului. Nu atât de nevinovat precum lăsa să pară, își juca marea carte a vieții lui, an de an, pe 31 decembrie, în seara de Anul Nou, pe motiv că tatăl lui, moș Neculai Ciorbaru, ca paracliser al bisericii, era și stăpânul clopotniței. Or, legea de fier a tradiției în satul nostru spunea limpede: nu poți intra în curtea omului ca să îl uri decât după ce răsună clopotul de seară al bisericii! Așa că cetele de urători, copilandri sau flăcăiandri, înjghebate cu câteva zile înainte, așteptam nerăbdători ore bune, pe la răscrucile satului, exersând de mama focului harapnicile, buhaii și clopoțeii din dotare sau, în lipsa acestora, tălăngile și clopotele împrumutate de pe la văcuțele și vițeii din bătătura bunicilor. Așteptam așadar plini de speranță semnalul clopotului de la biserică, pentru a putea porni cu uratul. Geaba rugămințile purtate de succesivele delegații la poarta paracliserului, geaba intervențiile pe lângă Tiberiu (căci acesta era numele din catalog al lui Titi!), unse cu promisiunea unui precent din câștigul prezumat, geaba chiar și intervențiile Floricăi, sora cu câțiva anișori mai vârstnică decât noi a lui Titi – custodele clopotelor rămânea inflexibil! Abia spre lăsarea întunericului, cu un mers agale, moș Neculai catadicsea să urce solemn cei câțiva zeci de metri de la buza râpei unde se afla casa lor până la biserică, pentru a slobozi dangătul izbăvitor. Despre Florica, zâna Mnemosyne mă obligă să menționez că, tânără măritată de curând și surată la muncile câmpului a mamei mele, cum apare într‑una din fotografiile epocii, nutrea, pare‑se, față de neînsemnata mea persoană adolescentină, o simpatie cu totul specială.

Un alt coleg, Ionel Munteanu îmi era și el văr „de‑al doilea“, tatăl lui, pe care îl chema tot Ion, fiind văr primar cu tata. Ca și pe Costel Dudu, îl afectase și pe el epidemia de poliomielită care a bântuit în anul nașterii noastre, dar într‑o formă mai blândă, căci șchiopăta abia vizibil cu piciorul drept, meteahnă care se observa mai ales atunci când alerga. Pe maică‑sa o chema Domnica, iar o soră mai mică se numea Tanța. Locuiau pe la mijlocul lungii ulițe care închidea un  amplu arc paralel cu șoseaua principală. Era ulița pe care, când voiam să evit centrul satului, o apucam la pescuit spre Laghiță, Ostrovel sau Tache. Înăltuț și voinic, semănând leit cu mama lui, cu niște ochi albaștri-cenușii, Ionel era cam harțăgos și supărăcios din fire. Ne‑am înțeles totuși bine, schimbând, la vremea lor, cele câteva vizite „de curtoazie”. Două‑trei case mai încolo, pe aceeași parte a uliței, într‑o casă cu o terasă mărginită de stâlpi de lemn și cu o grădină însorită pe panta sudică a Movilei, acropola satului, locuia familia Teșeleanu. Mezinul familiei și coleg de clasă cu mine era Gigi Teșeleanu. Timid și tăcut, Gigi Teșeleanu avea un fel de a merge cu pași mari și apăsați, de om uriaș și înțelept. Gigi nu era deloc lipsit de inteligență. Multe dintre isprăvile puse de noi în practică se născuseră în capul lui.

La capătul opus al satului, pe prima uliță care pornea spre Dunăre, pe stânga șoselei care intra în sat dinspre Cernavodă, cam prin dreptul bisericii, locuia alt coleg al meu, Mihai Popescu, un băiat inimos și docil. Pe mama lui Anica o cunoșteam bine, căci lucra la colhoz în aceeași echipă de la „cultura mare” cu mama. Mai avea și o soră mai mică, Sultănica. Am aflat că, muncitor pe undeva pe la Medgidia sau Constanța, Mihai s‑a prăpădit, în pragul pensiei, într‑un accident rutier.

În fine, îmi mai amintesc și de Valentin Radu, venit în clasa noastră doar în clasele terminale ale ciclului gimnazial. Simțindu‑se un fel de „venetic”, se atașase de mine ca de un protector. Locuia cu familia lui în Baltă, într‑o colonie de muncitori agricoli sezonieri veniți de prin Moldova, organizată în niște barăci. Ca să vină la școală, Valentin trebuia să facă un fel de navetă peste Dunăre, mai cu bacul, mai cu vreo barcă, după cum se nimerea. Împreună cu frate-meu Dorin și alți câțiva băieți, l‑am însoțit într‑o după‑amiază de toamnă la el acasă, în Baltă, ca să ne ducă, spunea el, la niște jepși tainice, pline cu pești. Numai că, tot explorând împrejurimile, realmente mirifice, ale Bălții Ialomiței, ne‑a apucat noaptea și ne‑am trezit la malul Dunării lipsiți de orice mijloc de a trece Dunărea spre acasă, în sat. N‑am găsit altă soluție mai bună decât să ne apucă să strigăm din toți bojocii, când toți o dată, în cor, când pe rând, formula consacrată, pe care o cunoșteam: „Hai cu barca, măăăă!”. În cele din urmă, de noi s‑a milostivit unul din cei patru-cinci barcagii ai satului, cred că moș Agam, care a venit cu barca lui ca să ne treacă Dunărea. Era deja noapte adâncă, îmi amintesc, dar cu lună plină, iar traversarea Dunării, mejestuoase și liniștită la acea oră, mi s‑a imprimat în pliurile cele mai tainice ale memoriei.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi