Caută 
1 MIN
Zilele acestea are loc o dezbatere naţională cu privire la nişte comentarii făcute de un influencer la adresa femeilor care nu îndeplinesc criteriile sale estetice. Personajul nu este important în sine, ci doar ca reprezentant al unui mod de a gândi şi acţiona. Trecând peste faptul că standardele de frumuseţe se modifică cu trecerea timpului, iar schimbările sunt din ce în ce mai accelerate, dar şi mai răspândite ca arie geografică şi sincronizate temporal datorită social media, constat că sunt folosiţi în discursul public diverşi termeni fără a cunoaşte proprietatea lor. De aceea, propun un mic glosar care sper să fie util atât în argumentare, cât şi în schimbarea unor mentalităţi rămase, după cum veţi observa mai jos, în urmă şi cu mai mult de o sută de ani.
Misoginia este un termen grecesc, derivat din mīsoguníā, care se traduce prin ura împotriva femeilor. De unde vine aceasta? Potrivit „Teogoniei” lui Hesiod, poet epic grec, zeii şi bărbaţii trăiau în pace şi armonie până când Prometeu a furat secretul focului de la Hefaistos. Ca pedeapsă pentru aceastră îndrăzneală, Zeus a creat-o pe Pandora şi i-a prezentat-o altui titan, Epimeteu, fratele lui Promoteu. Darul de nunta era reprezentat de o cutie care s-a dovedit a fi sursa tuturor relelor pentru omenire şi, printre rânduri, Hesiod lasă să se înţeleagă că Pandora este prototipul fiecărei femei.
Mitologia greacă este plină de exemple de violenţă sexuală asupra femeilor. Zeus, cel mai mare dintre zei, şi-a manifestat puterea asupra celorlalţi inclusiv prin violarea femeilor: Alcmena, sedusă după ce Zeus luase înfăţişarea soţului său, Amfitrion; nimfa Callisto, păcălită tot printr-o deghizare; Leda, după ce Zeus s-a deghizat în lebădă. Poseidon a violat-o pe Medusa, iniţial o tânără foarte frumoasă, care a fost apoi transformată în monstru cu şerpi în loc de păr de Atena. Iar Hades o răpeşte şi violează pe Persefona, cu care se căsătoreşte ulterior.
Nu doar în mitologie apar aceste perspective deloc favorabile femeii. În hinduism, creştinism sau islam, femeia are preponderent un rol subaltern, de mamă, fiică sau soţie. De-a lungul timpului, mari filosofi, scriitori sau oameni politici au pledat pentru un sistem patriarhal, centrat pe bărbat, care rezerva femeilor un rol domestic. Din păcate, au fost şi câteva femei care s-au raliat prin scrierile lor acestei perspective.
Finalul secolului al XIX-lea a adus în prim-plan dezbaterea masculinitate vs. feminitate. Originea percepţiei despre rolurile de gen ducea către Iluminism, care descrisese modelul dual a două sfere de activităţi separate. Raţionalitatea era un atribut masculin, iar pasivitatea şi emoţia erau caracteristice femeilor, a căror sexualitate era văzută ca infantilă, animalică şi uneori „frigidă”, în timp ce sexualitatea masculină era presupusă ca fiind mai puternică, agresivă, totuşi controlabilă.
Această percepţie a fost combătută de feminism, o sumă de mişcări socio-politice şi ideologii care militează pentru egalitatea dintre sexe: dreptul la vot, educaţie, muncă şi salarizare echivalentă cu a bărbaţilor, alegerea partenerului, concediu de maternitate şi protecţie împotriva violenţei domestice, hărţuirii sexuale, violului etc. Chiar dacă au fost autori care au promovat teme feministe mai timpuriu, literatura de specialitate ia în calcul patru valuri ale feminismului.
Primul are loc la finalul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, fiind axat pe dreptul la vot (mişcarea sufragetelor), dar şi pe aboliţionism (desfiinţarea sclaviei), drepturi contractuale şi de proprietate egale. Romanul „Al doilea sex” al scriitoarei franceze Simone de Beauvoir, scris în 1949, avea să devină una dintre cele mai importante texte pentru transformarea societăţii moderne. Al doilea val are loc în anii ‘60 şi militează pentru drepturi juridice şi sociale egale, inclusiv dreptul asupra reproducerii, dreptul la divorţ, protecţie împotriva violului conjugal.
Al treilea val a apărut în anii ‘90 şi are în prim-plan termeni ca feminism postmodern, transfeminism şi intersecţionalitate (creat de Kimberlé Williams Crenshaw în 1989) şi s-a concentrat pe abolirea stereotipurilor rolurilor de gen şi pe extinderea feminismului pentru a include femei din diferite culturi. În plină explozie a muzicii grunge din anii 1990, în Olympia, Washington, s-a format o subcultură feministă punk denumită „riot grrrl”. Feministele din al treilea val, mai radicale, au fost văzute ca fiicele precedentului val, şi au revendicat cuvinte derogatorii ca „slut” şi „bitch”, un gest subversiv împotriva unei culturi sexiste. Au demarat în 2011 inclusiv marşuri denumite SlutWalks, în care au militat pentru îmbrăţişarea sexualităţii ca modalitate de a-şi lua înapoi puterea, unele dintre ele (lipstick feminists) susţinând asumarea formelor tipic feminine de comportament şi îmbrăcăminte.
Al patrulea val de feminism a apărut în 2012 şi are ca ţinte hărţuirea sexuală, discriminarea la locul de muncă, rape culture (cultura violului), body shaming (umilirea unei persoane din cauza felului în care arată corpul său), imaginile sexiste promovate în media, cu o puternică componentă online. Deşi apărută încă din 2006, campania #MeToo a prins avânt abia în 2017, odată cu mediatizarea cazului producătorului Harvey Weinstein. În ultimele luni, campanii similare vor să devoaleze abuzurile din universităţile şi industria spectacolului din România.
Sexismul a apărut în timpul celui de-al doilea val al feminismului şi este termenul care defineşte ideologia patriarhatului, fiind prejudecata formată din toate presupunerile, stereotipurile şi teoriile care-l justifică drept inevitabil, în firea lucrurilor. Discriminarea economică, politică şi socială împotriva femeilor se bazează pe ideea că persoanele de sex masculin sunt superioare celor de sex feminin. Dacă sexismul este ideologia, misoginia este metoda care o normalizează şi sancţionează eventualele abateri. Sexismul sintetizează dispreţul faţă de femei (ex. „femeia e tot femeie”; „sexul slab”; „aşa-s bărbaţii, n-ai ce să faci”), misoginia îl pune în practică (ex. prejudecata că o femeie violată „şi-a căutat-o” prin acţiuni, modul cum era îmbrăcată etc.).
Pe de altă parte, sexismul include misoginia, dar nu se limitează la ea. Dacă spui despre o femeie că e delicată ca o floare şi o percepi dintr-o poziţie de superioritate, eşti sexist fără să fii neaparat şi misogin. La fel, sunt un exemplu foarte bun în acest sens comentariile şi acţiunile împotriva cuiva care nu este „suficient de bărbat”, nu prezintă destule caracteristici masculine sau acestea nu sunt cât de puternice „ar trebui”. Sexismul funcţionează şi contra transsexualilor sau celor care preferă să nu-şi declare/ asume un gen. Sexismul proclamă superioritatea şi dominaţia unui sex faţă de altul şi, deşi suntem în anul 2022, încă mai sunt suficienţi „intelectuali”, speriaţi de pierderea privilegiilor şi care şi-ar dori să conserve un sistem nedrept, care încearcă să ne convingă că acesta este un dat şi nu un construct social.
George Pleşu este manager cultural, preşedintele Asociaţiei AltIaşi.
