Sindromul Byron şi alte povestiri

*

Atelierul de potcovit litere al poetului şi părintelui Eugen Barz – vorbesc de revista „Littera Nova” – se prezintă ca un vast atelier sau mai degrabă ca un laborator alchimic literar ridicat la Parla, nu departe de Madrid, în curtea parohiei sale, la Centrul Cultural Român „Sf. Antim Ivireanu”, acolo unde cuvintelor scrise în limba română li se schimbă potcoavele de aur şi de-argint cu altele din aceleaşi metale preţioase turnate în limba lui Cervantes, şi împodobite cu juvaieruri rare, astfel încât fiecare poem tradus să semene cu morile de vânt asupra cărora porneşte în avânt câte un nou Don Quijote de la Mancha, înarmat cu sabie, suliţă şi scut, purtând zale noi alcătuite din silabe şi vocale ce scot sunete vechi şi noi, amintindu-ne atât de Lope de Vega, de Gongora, de Juan Ramon Jimenez, de Antonio Machado, şi, bineînţeles, de Federico Garcia Lorca, dar şi de alţi poeţi clasici, moderni şi postmoderni din Spania şi din fantastica Americă latină.

Mânat de misionarismul său de esenţă ortodoxă, poetul Eugen Barz, prin revista „Littera Nova”, a reuşit să construiască un pod cultural, un curcubeu de litere, între cultura română şi cea hispanică.

În paginile acestei reviste putem citi nu numai poezie română contemporană tradusă în limba spaniolă, ci şi poezia poeţilor spanioli din diferite generaţii travestită în haina mereu proaspătă şi nouă şi vechilor cazanii din tot spaţiul românesc.

De asemenea, în aceeaşi revistă, mai putem citi fragmente de roman şi de povestiri, cronici şi eseuri despre literatură, muzică, teatru, arte şi dans. Într-un cuvânt, „Littera Nova” e un adevărat altar de metafore ce străjuieşte două lumi, una profund ortodoxă, alta catolică. Înlăuntrul lor îl putem vedea şi pe autor, stând pe marginea „Fântânii lui Iacob”, şi aşteptând să izvorască dinlăuntrul ei o coloană infinită de litere şi mâini pline de har.

Felicitări, poete Eugen Barz! De astfel de misionari are nevoie mai peste tot cultura română.

*

Dacă lumea ar fi fost construită din atomi precum cel de la Bruxelles, omul ar avea dimensiuni hiperbolice, urieşeşti. Din păcate sau poate din fericire, atomii au dimensiunea pe care o au. Şi omul aşijderea. În curând însă, dimensiunile se vor schimba. Şi odată cu ele şi aberaţiile lumii contemporane.

Atomul din Bruxelles este un monument construit în 1958 cu ocazia unei expoziţiei mondiale a Metalurgiei de la Bruxelles şi reprezintă structura unui atom de fier mărit de 150 de miliarde de ori. Atomul conceput de către inginerul de origine belgiană născut la Wimbledon, Londra, Andre Waterkeyn. Atomul lui Andre măsoară 102 metri înălţime si cântăreşte 2400 de tone. Stabilitatea sa este asigurata de trei perechi de stâlpi de susţinere. Monumentul este format din 9 sfere care au 18 metri în diagonala, legate între ele prin 20 de tuburi. Dintre cele 9 sfere, 6 sunt deschise vizitatorilor. Sfera de la baza este rezervată expres expoziţiilor permanente de artă, o alta sferă situată ceva mai sus găzduieşte diferite expoziţii temporare, o a treia este destinată diferite evenimente culturale, în timp ce sfera centrală, ce reprezintă nucleul atomului gigantic, găzduieşte un bar foarte modern. Unde poţi bea o cafea sau un whisky cu gheaţă, la un preţ, desigur, aproape astronomic pentru buzunarele noastre, şi poţi admira priveliştea Bruxellesului, iar sfera superioară găzduieşte un restaurant, unde poţi lua masa, la care ţi se va duce o caracatiţă asemănătoare cu atomul, dar şi alte preparate atât specific belgiene, cât şi de pe întregul mapamond. După renovarea şi modernizarea monumentului, finalizată în 2006, cea de-a şasea sfera a fost destinata copiilor. Aici sunt organizate tot felul de evenimente, de jocuri şi de numere cu baloane şi clovni. La baza monumentalei construcţii stă mare scris „be WELCOME”, unde în continuarea fiecărei litere apare mesajul de bun venit în toate limbile pământului. Urarea scrisă în limba romana este prezentă la litera O.

Monumentul de la Bruxelles are un dublu scop. El ne atrage atenţia asupra faptului că trăim într-o lume compusă din atomi. Şi ne mai atrage atenţia că microcosmosul are o influenţă asupra noastră cel puţin la fel de mare sau poate chiar mai mare decât macrocosmosul. Ne mai spune că atomul este stăpân al acestei lumi. Autorul lui ne atrage atenţia să nu ne jucăm cu el. Chiar dacă atomul reprezintă simbolul puterii, această putere nu trebuie manipulată după bunul plac al omului. Desigur mulţi lideri ai lumii actuale, în beţia lor, visează că sunt alcătuiţi din atomi precum cel de la Bruxelles. De aceea comportamentul lor devine pe zi ce trece tot mai aberant.

*

De ceva timp geneticienii şi sociologii britanici studiază comportamentul albinelor, având drept scop eventuala îmbunătăţire a comportamentului rasei umane. Studiind modul de viaţă al diferitelor roiuri de albine, sociologii britanici au ajuns la concluzia că albinele, deşi sunt înzestrate cu un creier de mărimea bobului de mac, posedă o inteligenţă vie, care le permite nu numai să se orienteze în spaţiu, ci să efectueze şi anumite calcule aritmetice mai simple sau mai complicate, în funcţie de situaţie. În plus, aceste mirifice insecte zburătoare din cadrul super familiei Apoide, ordinul Hymenoptera, au capacitatea de a recunoaşte diferite figuri geometrice precum dreptunghiul, pătratul, cercul, prisma, paralelipipedul, şi a-şi orienta zborul în funcţie de ele. De asemenea, albinele, conform studiilor făcute de geneticienii şi statisticienii britanici pot număra până la patru şi face diferite operaţii aritmetice, precum adunarea, scăderea sau împărţirea. Totuşi, abilităţile lor matematice sunt destul de limitate, odată ce, conform cercetătorilor, aceste insecte nu sunt capabile să extragă rădăcina pătrată dintr-un număr par ce depăşeşte cifra zero. Incapacitatea aceasta a lor e recompensată însă din belşug de faptul că albinele extrag mierea din diverse flori. Dar ceea ce i-a uimit cu adevărat pe cercetători a fost rapiditatea de luare a deciziilor de către albine. La acest capitol, deşi au creierul de mărimea unei gămălii de ac, albinele dau clasă omului. Studiindu-le reacţiile în diverse situaţii, inclusiv în cele de stres, cercetătorii au fost atât de fascinaţi de comportamentul micilor insecte, încât s-au gândit să îmbunătăţească rasa umană, clonându-i ADN-ul cu anumite porţiuni extrase din ADN-ul albinelor lucrătoare. Probabil că într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, se vor face încucişări, la anumite persoane, şi cu ADN-ul extras de trântori sau de la reginele mamă.

În fine, deocamdată studiile s-au oprit la acest stadiu. Domeniul este atât de fascinant, încât ne aşteaptă, în mod sigur, şi alte surprize.

Se ştie de pildă, că în afară de creierul individual, roiul de albine posedă şi un creier social, la care sunt conectate atât albinele lucrătoare, cât şi trântorii, şi matca. Aceasta determină ca roiul de albine să funcţioneze ca un mecanism perfect.

Eu cred că la capitolul acesta ar trebui lucrat. Rasa umană ar devine mult mai eficientă dacă ar fi conectată la un hiper creier social. E posibil ca specialiştii să se fi gândit şi la această posibilitate. Dar cum subiectul e destul de sensibil, pentru a nu produce valuri de dezbateri în presă, îl ţin deocamdată la index.

*

Obişnuiesc să stau cu bărbia rezemată în pumnul stâng. Stau aşa ore întregi. Uneori chiar zile. Mă gândesc aiurea. Sufăr, ca să spun aşa, de sindromul Byron.

Bunicul meu, care suferea şi el de aceeaşi boală, ca să iasă din impas, organiza sâmbăta şi duminica, curse pentru purici. Cursele se desfăşurau într-un fel de ierbar ermetic (îl păstrez azi ca pe-o relicvă), confecţionat din sticlă de mărimea unei hărţi maritime, în interiorul căreia au fost desenate roza vânturilor şi continentele. Trăgând trei focuri în aer se dădea startul. Cei douăzeci şi patru de purici, marcaţi fiecare cu diferite însemne zodiacale, erau sloboziţi din clopotul de sticlă ce se aşeza într-un anumit loc de pe harta Europei lucrată în relief şi aşezată sub o cupolă de plexiglas, trebuind să ajungă într-un alt loc situat la capătul opus.

De la Londra la Paris o cursă dura în medie o oră. Speriaţi de pocnitură, puricii se împrăştiau în toate direcţiile. Unii treceau Alpii, refăcând în mare drumul urmat de oştile lui Napoleon, alţii din câteva sărituri traversau Mediterana, ajungând în Maroc sau în Egipt (piramidele îi atrăgeau în mod bizar) sau în Ţara Sfântă. În momentul în care se slobozea primul fir de păr (muiat în sânge galic) în arenă puricii se opreau în loc. Amuşinau în aer mirosul, orientându-şi capetele în direcţia firului. Câteva momente concurenţii stăteau în espectativă, apoi începea cursa. Firul era mişcat pe un anumit traseu (cursul unui râu de pildă), iar cohorta de purici îl urma îndeaproape. Firul era aruncat în Turnul Londrei. Şi primul purice ce ajungea acolo era declarat învingător. Pariurile se puneau în bani. Dar şi în produse. Cine nu avea bani peşin, aducea mâncare sau vin. Sfârşitul cursei erau urmat de o petrecere la iarbă verde, cu mititei şi bere, care ţinea până noaptea târziu.

Da, sufăr de sindromul Byron. Ierbarul pe care l-am primit drept moştenire, singura, de altfel, îmi ţine de urât. Ca să-mi omor timpul, organizez întreceri. Nu de purici, ci de virgule şi puncte. Mânându-mi cohortele spre Londra, îmi ademenesc „soldaţii” cu această frază: „De la Shakespeare până la Byron şi de la Byron până la Iohannis câte virgule şi puncte s-au risipit pe drum?”

Sufăr de sindromul Byron. În afară de ierbar, am moştenit un purice, descendent al unuia care a vieţuit o vreme în urechea lui Van Gogh.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist