Singura soluţie – încă o revoluţie?

Motivul este simplu: ţara este iarăşi, ca de atîtea ori în istoria noastră, „neaşedzată”, după vorba cîrtitorului Neculce, întoarsă cu susul în jos, nedesăvîrşită ca la Turnul Babel. Realitatea este de necontestat.

Iar abuzul psihologic sistematic face ceea ce mai era de făcut – ajunge la inima românului. Cînd ni se spune mereu (şi noi ne spunem unii altora) că „românii e hoţi, dom'le”, că pensionarii sînt o povară pentru bugetul ţării, că Creangă nu mai este bun pentru copiii noştri, dar sînt bune pentru ei celularele şi tabletele, că familia poate avea doi taţi, că sistemul e de vină (de parcă noi am fi nişte îngeraşi), că jos hoţul de Dragnea şi proasta de Dăncilă (ei, şi?), cînd auzi mereu acestea şi multe altele, cum să nu te prosteşti, domnule?

Drept urmare, peste toate se întinde ca o pecingine lehamitea generalizată. Şi cum să nu se lehămetească lumea, cînd societatea noastră pare să nu poată naşte nimic în zgomotul şi furia actuale (dar, Doamne fereşte, ce monştri vadimişti e capabilă să fete!), cînd neputinţa puterii rivalizează cu prostia acesteia, cînd demagogia populistă se mărită cu televiziunea, cînd democraţia nu ne-a adus decît forme fără fond şi „libertatea vagului în bucuria incertitudinii” (l-am citat pe Paul Zumthor), cînd adevăratele elite, adică cei mai buni din toate domeniile, nu se aud şi nu revitalizează corpul social, cînd ne-am obişnuit să ridicăm neputincioşi din umeri, nemaiavînd încredere în noi înşine?

Întorcîndu-ne la proiect, să stăm strîmb şi să judecăm drept la un alt Decembrie, fiindcă, uite, posibilele binefaceri ale lui Decembrie '89 s-au risipit ca zidul părăsit şi neisprăvit al lui Manole. Generaţiile de dinaintea noastră aşteptau cu speranţă să vină americanii. Noi nu mai aşteptăm nici atîta. Proiectele lor nu se potrivesc cu lipsa noastră de proiecte.

Nu sînt ideolog, nici filosof, nici inginer de poduri barem. Aşa că proiectul meu, al unui alt Decembrie revoluţionar, e o visătorie de proiect. Sînt conştient că nu trebuie să-mi pun mari nădejdi în el. Se spune că speranţa moare ultima. Da, şi visul.

Visez un alt Decembrie, care să nu ducă la apariţia unor tîmpiţi ce regretă comunismul şi a altor tîmpiţi ce slăvesc capitalismul, fără să realizeze că la noi nu s-a instaurat nici unul, nici altul. Visez un Decembrie care să nu ducă la gargara politică stupidă de azi, la decorarea generalilor cu mîinile pline de sînge, la pensile neruşinate ale acestora plătite de noi, la foştii securişti ajunşi bancheri şi oameni de afaceri; care să aducă la putere disidenţi şi nu politruci de rangul al doilea, disidenţi care să nu facă compromisuri. Îmi fac iluzia unui Decembrie curat, care să nu stea la originea asistaţilor social de azi, a muncitorilor necalificaţi de azi şi a milioanelor de emigranţi. Mă amăgesc că un Decembrie adevărat ar crea valori autentice, nu hoţi de titluri academice, de terenuri şi case naţionalizate, de bani europeni şi ajutoare trimise de gurăcăscaţii occidentali. Mă îmbărbătez cu visul că un nou Decembrie n-ar mai duce la un guvern plin de hoţi şi de inculpaţi penal, la agramaţii din partide, la defrişarea pădurilor. Visez la un Decembrie al oamenilor cinstiţi şi bine intenţionaţi, care să nu se descurajeze în faţa ticăloşilor, care să nu mai ajungă să creadă că în România nu se poate nimic, fiindcă ticăloşii de după Decembrie 89 aşa ne-au indus în minţi şi în suflete. Tînjesc după un Decembrie, care să ne îmbărbăteze la aniversarea lui, nu să ne înduioşeze telenovelistic de moartea martirilor noştri, după care să ne simţim bine merci în cloaca pe care o acceptăm zi de zi.

Să mai cred în vechiul slogan „singura soluţie – înc-o revoluţie”?

Da, visez.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist